Balada viselor pierdute

O avansare spirituală

Nu-mi cere să tac, nu-mi cere!

Căci tăcerea e moarte și mă tem de durere.

Totuși, mă-ntreb, când cortina se trage,

În mii de cioburi sufletul se sparge?

Sau mi-e frica irațională

Iar moartea-i doar o avansare spirituală?

O trecere din efemer în infinit

Lăsând în urmă tot ce am iubit.

Această uitare de sine,

Această uitare de tine,

Mă face să m-agăț cu disperare

De orice amintire, orice răsuflare

Pe care am eliberat-o în prezența ta,

O, tu, lumina mea!

Promite-mi acum, pe pat de moarte,

Că din gândurile mele n-o să pleci departe.

Că nu vei fi suflat din mintea-ncețoșată,

Stins, precum o lumânare terminată.

Când cortina cade în sfârșit,

Sunt alături de tot ce voi iubi și am iubit.