Două lumi, o singură realitate

Întoarcerea mea schimbă soarta lor candidă

O săptămană mai tarziu...

Yugyeom

Nu îmi amintesc momentul exact cand mi-am revenit, dar am simțit că acea clipă a reîntoarcerii mele se apropia. Mi-am spus mai tarziu că nu îmi era atunci menit să plec de pe această lume.

Am clipit des și am fost nevoit să îmi acopăr ochii din pricina razelor calde ale soarelui dogoritor. Imaginea nu era clară, vedeam totul în ceață, dar în final întregul fundal s-a limpezit și m-am trezit holbandu-mă la  cameră goală.

Eram singur. Nu știu ce m-a marcat mai mult. Liniștea din spital, ori camera goală. Mi-am scos masca de oxigen și am luat o gură mare de aer. Uram să port mască, de orice fel. Eram bucuros că pot respira acum în vie și că viața nu îmi mai depindea de niște aparate medicale.

Întregul trup îmi era amorțit, dar nu mai simțeam durerea ca și în acel moment..Suferința pe care o îndurasem cand am fost lovit, impactul în sine m-a mișcat mai mult decat orice altă rană pe care o port acum ca pe o cicatrice.Mi-am reamintit cu gravitate, încă buimac de momentul în care inima îmi cedase și fusesem readus la viață. Chiar am crezut atunci că acela va fi sfarșitul, dar nu am vrut să o cred.

Se pare că am gandit corect. Nu era încă timpul.

Am zambit trist și am încercat să îmi dezmorțesc oasele. Mă bucuram că mă pot eschiva fără să simt prea multă durere, deși, unele mișcări părea să îmi fure mai multă energie decat credeam. Exercitau  o forță mai mare pentru mine, decat aș fi putut-o duce în acel moment.

Mi-am luat telefonul de pe dulapul mic de lemn din stanga patului și mi-am privit reflexia în oglindă. Arătam în realitate mai rău decat eram în realitate. Vanătăi aprinse erau în drumul spre vindecare, alături de cate puncte vineți și cateva pansamente. 

Coloana, nu mă durea, picioarele mi le puteam mișca în voie, chiar și degetele de la picioare(eram aș de fericit că am vrut să îmi fac un selfie micilor degete ascunse într-o pereche de șosete negre cu cranii care păreau că trepidează nebune din pricina emoțiilor. Doar cateva zone mă dureau cumplit, speram să nu merg mai încovoiat de acum înainte, știam că poate am o coastă ruptă, iar brațele îm ierau la randul lor pline de bandaje, alături de piept. Am vrut să cobor din pat, dar o amețeală puternică mă cuprinse.

-Ușurel Yugy băiete mi-am zis eu încurajator și am pășit cu ezitare pe propriile-mi picioare pe care mi le simțeam slăbite și moi ca gelatina. Oare cat timp trecuse? De cand nu mai luasem o masă copioasă, ori de cată vreme nu mă mai plimbasem? 

Am încercat să îmi amintesc primele zile, au fost parcă bruiate, în ceață, dar știam că băieții au caștigat la COUNTDWON. Mi-am îndreptat privirea spre trofeul acum acoperit de praf. L-am șters cu hainele de spital de pe mine și am zambit scurt. Aveam facla dreaptă încă umflată, de parcă fusesem lovit de un boxer profesionist, dar la prima vedere nu părea ceva grav. Doar o simplă umflătură, care presimțeam că va trece curand. 

Mia-m reamintit de vorbele lor frumoase, dar și de ultimele evenimente. Am privit uimit  ecranul telefonului. Stătusem în comă timp de două săptămani lungi...și crunte.

-Nu cred...asta.Două săptămani?Parcă au fost doar două zile!

Știam că putea fi mai rău. O simțisem pe propria-mi piele, imposibilitate de a mai respira, ultimele bătăi disperate ale inimii, sangele care îți este pompat tot mai greu...

-Nu oi fi eu doctor, dar cred că am fost într-o comă de gradul unu, cea mai ușoară, posibil.Da, unele părți din mine încă îmi cereau odihnă multă și mai puțin efort.