Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Între fraţi

Una. Două. Trei. Patru. Cinci.
Cinci zile au trecut de când sunt legată de acest pat, de când nu mă pot mișca, de când depind de persoana pe care o urăsc cel mai mult pe lume. Cinci zile de când sunt nevoită să zâmbesc cu falsitate, să mă prefac că am uitat totul despre viața mea de dinainte când de fapt îmi amintesc perfect cine sunt. Sunt fata de care el a încercat să profite și cu care acum, fără să ştie, se poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cinci zile folosite pentru a face planuri menite să mă ajute să scap dar de câte ori am încercat să le pun în aplicare de atâtea ori durerea m-a învins făcându-mă din nou prizoniera ipocriziei lui Caden.
Apoi era vocea, glasul ce m-a băgat în toate astea şi care acum îmi spunea să stau liniştită, să nu încerc să fug sau să-mi arăt adevăratele sentimente faţă de arogantul prinţ.
De ce? De ce dintre toate locurile și persoanele de pe pământ trebuia să fie tocmai el ? De ce nu putea fi altcineva? Cineva pe care să nu-l cunosc şi care să nu mă cunoască, cineva cu care să-mi fie mai ușor să fac ceea ce femeia în roşu îmi va ordona.
Şi dacă trebuia să fie neapărat de aici de ce nu putea fi Aiden, de ce trebuia să fie Caden când fratele său a fost singurul care s-a purtat frumos cu mine chiar şi când eram doar un nimeni, o biată servitoare?

Ca şi cum ar fi vrut să-mi răspundă la întrebare două bufnituri puternice urmate de câteva ţipete şi înjurături s-au auzit din încăperea de alături.
Am încercat să mă ridic dar în zadar. Corpul refuza să îmi dea ascultare. Tot ce puteam face era să urmăresc sunetele şi să sper că cel care le scotea mă va ajuta să scap.

Din perspectiva lui Caden

Au trecut cinci zile de când Alessia s-a trezit dar memoria, amintirile nu i-au revenit încă. Tot ce face e să îmi zâmbească sfios apoi să se întoarcă la gândurile sale în care stă cufundată cea mai mare parte a zilei.
Câteodată mă întreb la ce se gândește atât de intens sau de ce uneori pare să tresară apoi privește în gol câteva minute ca mai apoi să revină la starea de meditaţie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Simt că îi este frică de mine chiar dacă nu mi-o spune, simt că vrea să plece de aici dar nu o pot lăsa să facă asta. Nu atâta timp cât încă e rănită.
După ce se va vindeca va fi liberă să plece,nu îi voi sta în cale.
În fond,de ce îmi pasă atât de mult de o fată pe care abia am cunoscut-o?
Răspunsul veni instantaneu chiar dacă nu l-am putut rosti cu voce tare iar mintea refuza să-l accepte. Răspunsul izvora de undeva dinăuntrul meu. Din inimă oare? Nu știam. Indiferent de unde ar fi venit îmi spunea că am început să simt ceva pentru această fată, ceva ce nu am mai simțit niciodată, ceva diferit de compasiune şi străin de prietenie sau milă. Ceva ce mă făcea să fiu mai bun,să-mi doresc să dau uitării tot trecutul şi să o iau de la capăt, alături de ea.
Alături de ea? Asta înseamna că eu.........

Nu am apucat să termin gândul care ardea mocnit înăuntrul meu deoarece ușa cabanei se lovi puternic de perete scoţând la iveală silueta unuia dintre războinicii castelului.
Am sărit repede în picioare, cu sabia scoasă în poziţia de atac, cu toate că presimţeam că nu se va ajunge la o luptă. Eram viitorul lor rege. Nu puteau să mă atace. Dar nici să vină singuri atât de departe de castel fără ca cineva să le fi ordonat nu se putea.
Ca şi cum ar fi vrut să-mi confirme bănuiala fratele meu Aiden intră val-vârtej în cameră. Când mă văzu o expresie de uşurare i se aşternu pe chip. O uşurare ce mă scotea din sărite.

-Cât mă bucur să văd că nu ai pățit nimic! Te-am crezut dispărut!

Chiar dacă părea cu adevărat îngrijorat asta nu era destul pentru a-mi face iritarea să dispară.

-Ce cauți aici?am întrebat cu un glas scăzut și rece care îl surprinse.

-Am venit să te duc înapoi la castel,unde îţi este locul.