Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Eu sângele nu îmi trădez

   Ci lunii îi cer să sângere
   Iar soarelui să plângă
   Cerului să fumege
   Iar apelor să secere...

   Din perspectiva lui Aiden

   Glasul Rosalindei ajungea până la mine, însă era doar o şoaptă înfundată, umbrită de o alta, pe care urechile mele refuzau să o audă.
Când capul mic,cu coşiţe roşii ca inima focului se ivise prin ușa turnului de piatră sufletul începuse să îmi fremete, iar ochii să suspine după chipul ei ascuns,şi totuşi angelic, după parfumul ei suav din flori dulci de iasomie şi după acel zâmbet,ce ajunsese să lumineze întunericul care plana atotstăpânitor deasupra mea, mereu prezent, mereu mai dureros, mereu mai negru.

   Sub scârţâielile asurzitoare ale uşii din lemn greu de abanos şi cântecele tărăgănate ale favelelor de gheaţă, Caden năvăli afară, aproape prăbuşindu-se dezorientat în zăpadă acum străvezie şi totuşi lucitoare. În brațele sale, ascuns pe jumătate de mantia în nuanţele târzii ale crepusculului se afla un trup firav, a cărui mână se prindea parcă disperată de materialul moale din caşmir,îngânând cuvinte şi fraze risipite,în timp ce capul presărat cu frumoase şuviţe sângerii se legăna haotic la pieptul lui, ameninţând să se prăbuşeacă,iar ochii să cadă într-un somn adânc şi neîntrerupt.

-Alessia, fu tot ce ieşi de pe buzele mele îngheţate.

   Aș fi vrut să alerg la ea, să o i-au în brațe şi să nu mai permit nimănui,niciodată, să îi facă vreun rău, vântului să o mângâie cu aripile lui cristaline,diafane de diamant,soarelui să își mai reverse vreodată razele auzii asupra pielii ei netede sau oceanului să o învăluie cu şoaptele sale cuprinse de mister...
Însă altul era sentimentul ce plana atotcuprinzător deasupra mea, nu era mila, nu era compasiunea, nu era vinovăția sau resentimentul, ci era ceva cumplit, care creştea cu fiece secundă ce trecea, era făcut din tenebre şi alcătuit din sinuoase umbre, era…gelozia. Şi nu doar atât, o furie oarbă, ce nu îmi aparținea de fel își întinse mrejele hipnotice peste tot, sufocându-mă cu puterea sa.
Din acel moment am devenit un simple spectator,o banală marionetă,ce privea neputincioasă cum Caden se apropia, cu Alessia legănându-i-se slăbită în brațe,cum Rosalinda își revărsa întreaga invidie asupra lor şi cum niște vorbe furioase şi necunoste îmi ieşeau,învolburându-se,de pe buze,iar eu nu puteam face absolut nimic ca să le opresc, fiindcă propriul trup...nu îmi mai aparţinea.

-Şi ce caută Alessia în brațele tale, ce i-ai făcut?!

   Nu, nu eram eu...

-Nu Aiden, nu este şi nu a mai fost treaba ta din clipa în care te-ai îndoit de ea. Nu ai niciun drept să protestezi.

   Nu se putea să fiu eu, nu, nu din nou, nu...

-Nu Aiden, nu…

   Dar eram eu, eu eram cel care arunca pumnale din priviri spre cei doi, eu eram cel care își dorea să vadă sângele lui Caden şi al Alessiei pictând treptat zăpadă cristalină ce acoperea pământul, corpul meu era cel care se încorda, gata parcă pentru un atac...

-Ai auzit-o, Aiden. Cel mai bine pentru tine…şi pentru ea, ar fi să renunți.

   Fiecare cuvânt,fiecare silabă îmi răsuna asurzitoare şi nemiloasă în urechi,rănindu-le,iar fiecare privire încărcată de ură şi dispreţ pe care eram obligat să o revărs din ochii mei preschimbaţi acum în sori întunecaţi îmi rănea inima şi îmi distrugea sufletul.
Am aruncat o ultimă privire în urmă, doar pentru a vedea cum trăsura Rosalindei se îndepărta agale sub primele sclipiri ale soarelui molatec şi cum Alessia își pleca capul la pieptul lui Caden, închizându-şi nefericită ochii şi suspinând parcă a regret şi a durere. Apoi am întors spatele tuturor, fratelui meu, inimii mele însângerate, soarelui şi norilor, cristalelor îngheţate şi apei susurătoare, pământului adormit şi vântului nestăpânit, tot ce mă făcea să fiu om, să fiu...eu,în urmă le lăsasem, doar lupul mai rămăsese împreună cu un spirit ce nu era al meu, însă mă controla pe de-a-ntregul.

   În timpul ce ghearele mele făceau neau sclipitoare să scârţâie şi să se înfioare, ultimele cuvinte ale Alessiei îmi sfredeliră urechile.

-De ce?

   Era o întrebare pe care încetasem de mult să mi-o mai pun, nimicnicia ei copleşindu-mă, dar care imi definise destinul de mai bine de trei ani.
De ce plecasem sau de ce mă comportasem așa, fără regret sau vinovăţie,fără încredere sau înţelegere,mânat doar de o nefireasca gelozie şi de o furie oarbă,necuprinsă,de neînţeles?
Nu știam şi probabil că niciodată nu aveam să știu cu adevărat, însă un lucru era clar,fugisem ca să nu fiu nevoit să îmi vărs propriul sânge, să îmi trădez din nou propriul neam. Îmi trădasem inima,îmi secerasem sufletul, dar îmi salvasez cugetul şi nu mai era absolut nimic de făcut, absolut nimic de salvat sau de ascuns ori protejat, fiindcă în fața mea se înălţa falnic trunchiul schingiut al bătrânului stejar,mai vechi decât lumea şi decât ea mai puternic şi mai hain...

   ...Inima să îmi sângere.