Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Griji...

   Din perspectiva lui Caden

  Un strigăt de ajutor a străpuns violent aerul îngheţat,care împânzea peştera. Aș fi recunoscut oricând acel strigăt, acea voce duioasă ce implora milă, acel glas care îmi sfâșia inima de durere. Alessia avea probleme, Alessia plecase şi era în pericol,cineva încerca să-i facă rău, iar eu nu puteam permite asta. Trebuia să o ajut,oricât de mult m-ar fi costat, chiar şi cu preţul propriei vieţi. Îi datoram asta,mi-o datoram mie însămi.

  M-am ridicat tremurând de pe muşchiul moale,corpul meu resimţind din plin șocul electric provocat de o durere surdă ce îmi făcea craniul să se despice în două şi reducându-mi cu greu la tăcere un urlet de durere. Nu era momentul să mă vait sau să-mi plâng de milă, Alessia avea nevoie de mine, iar eu trebuia să fiu acolo pentru ea. Am făcut câțiva pași şovăitori până la intrarea în peşteră, alunecând de fiecare dată pe un lichid cleios şi închegat în unele locuri iar în altele cu un miros sărat şi părând a fi proaspăt.
La un moment dat m-am împiedicat de ceva, capul meu scoţând un pocnet înfundat la impactul cu pardoseala rece şi tare de piatră. Vederea mi s-a împăiănjenit,peste ea aşternându-se un văl negru presărat cu puncte roșii,prin care doar imaginea aproape transparentă a Alessiei a mai reușit să răzbată. Imaginea ei strigând disperată după ajutor, întinsă pe zăpada argintie,fără suflare sau cu chipul întinat de sânge îmi făcea mânia să se aprindă şi o flacără adormită să prindă viaţă, mistuind în mine orice durere sau gând ce m-ar fi putut împiedica.

  Am ridicat încet capul, privind fix în lumina lunii şi împrumutând din puterea ei.
Cuvintele pe care le-am rostit apoi cu glasul minții au făcut ca totul în jur să dispară, ca întunericul să capete strălucire, ca liniștea să se prefacă în zgomot,ca zăpadă să se topească, susurul apei să amuţească,iar firul timpului să se destrame.

  Eu sunt Alpha. Eu sunt puterea, curajul şi viitorul. Eu sunt distrugătorul lumilor şi călăuza protectoare. Eu sunt cel care dezbină şi cel care unește,eu sunt cel ce salvează şi cel ce nimiceşte, iar prin puterea conferită de sângele meu ordon luminii lunii să spintece zarea şi să găsească calea…spre Alessia.

  Erau aceleași cuvinte pe care tata le rostise în acea noapte fatidică, în care îmi pierdusem…
Mi-am alungat amintirea din minte,refuzând să retrăiesc trecutul şi am urmat linia hipnotică trasată de săgeţile argintii pe bolta înnegurată, un abis conturat cu smoală şi mister.
Aceasta se oprea undeva în mijlocul pădurii dese, crestând la întâmplare coroana unor brazi înalți, dar nici nu aveam nevoie de mai mult. Am lăsat instinctul să mă conducă prin labirintul întunecat al nopţii, printre siluetele fantomatice ale copacilor şi troienele poleite cu argint. Ghearele mele scârţâiau pe zăpadă lucitoare,câteva mărgele roșii însemnând din când în când locurile prin care treceam învăluit în umbre.
   Durerea dispăruse de mult, acum tot ce mă mâna să continui erau mânia şi frica deopotrivă. Mânie la gândul că cineva ar putea să o rănească, fie şi cu un singur deget şi frică că voi ajunge prea târziu pentru a o mai putea salva.

  Secundele se scurgeau la nesfârșit într-un mod dureros şi obsedant. Mă simțeam ca şi cum o sabie ascuţită îmi atârna deasupra capului în timp ce un ceas bătea de miezul nopţii anunţând fără milă ora la care totul se va fi pierdut.

   M-am încordat şi mai tare, împingându-mi corpul spre limite neştiute şi tăind asemeni unei săgeţi pânza înstelată a nopţii.
Din senin, un pâlc de copaci mi-a apărut în faţă, oprindu-mi goana nebună.
Știam că fusese aici, o simțeam, mirosul ei învăluia locul, umplându-l cu mireasma florilor de portocal,însă acum nu mai era.
Alături de mirosul ei am simțit un altul, mult mai puternic, mai pronunțat, încercând să îl acopere pe primul. Era aroma lemnului de santal, ornamentat cu vanilie şi presărat cu acorduri subtile de ambră.
Era un miros pe care îl cunoşteam, acest lucru făcându-mi mânia să se aprindă cu o flacără vie. Era Aiden, era mirosul lui Aiden, el fusese aici, cu ea,dar de ce? Ce urmărise venind noaptea după ea în pădure ? De unde ştiuse că era acolo şi nu în castel?
Mult prea multe întrebări şi niciun răspuns, dar lăsând deoparte apariția ciudată a fratelui meu, rămânea un lucru ce nu îmi dădea pace.
De ce strigase Alessia după ajutor ? Oare putuse Aiden să îi facă ceva rău ?

Nu, nu avea nici un sens să facă asta. Văzusem dragostea în ochii lui şi dorinţă de a proteja acel lucru drag de orice, chiar şi de mine.
Atunci ce păţise Alessia? Cine fusese cel care o rănise sau speriase ? Unde şi cum se afla ea acum?
Erau întrebări care îmi transmiteau fiori reci pe şira spinării, care mă îmboldeau să mă îndrept spre singurul loc unde aș fi putut obţine un răspuns…la castel.

  Am străpuns din nou negura nopţii, paşii mei aproape neatingând pământul şi înconjurat de murmure înfundate, murmure care proveneau din propria minte. Era o voce egoistă înăuntrul meu,care îmi spunea că ceea ce făceam nu era bine, că poate astfel aș fi pierdut şi unica șansă de a mă putea apropia de Alessia,de ai putea cere iertare,ea dându-şi seama de crudul adevăr. Dar mai era încă o voce,una care îmi şoptea că nimic din toate astea nu conta,că ceea ce conta era ca ea să fie bine, chiar dacă avea să mă urască.

  În câteva secunde porțile de fier ale castelului s-au profilat la orizont, mari şi impunătoare, cu dragonii din marmură aşteptând liniștiți pe grilajul îngheţat şi simbolul imperial strălucind în bătaia razelor lunii.

   Am dat să intru când mi-am dat seama că nimeni nu mă putea vedea așa, în forma de lup. Câteva tufişuri dese împrejmuiau porțile, oferindu-mi un scut împotriva celor care ar fi putut să străbată prin bezna deasă.

  Nici măcar nu am aşteptat ca trupul să îmi ajungă pe pământ înainte să pornesc procesul ce avea să mă preschimbe la loc în om.
  Oasele au început să mi se strâmbe,rearanjându-se cu câteva pocnete surde şi imitând sunetul sticlei spărgându-se din pricina furiei şi a rapidităţii transformării.Poate că îmi luam înapoi înfăţişarea umană,însă aduceam cu mine nu numai dorinţa de a vărsa sângele celui care pricinuise suferinţa Alessiei ci şi acea putere care îmi curgea prin vene,înfiorându-mă şi trimiţându-mă dincolo de limită,alături de ea fiind durerea paralizantă ce îmi chinuise corpul în peştera întunecată iar acum puse din nou stăpânire pe mine. Puterea aproape că nici nu mai conta,fiindcă durerea înăbuşea totul în calea ei.
  M-am forţat să înaintez, să nu iau în seamă nici umbrele care îmi jucau dinaintea ochilor, nici mirosul sărat şi metalic al sângelui, înroșind zăpadă virgină.

  Fiecare pas însemna un pumnal ascuţit înfipt în inimă, fiecare respiraţie o picătură de sânge în plus, fiecare clipă care trecea o secundă în care Alessia putea fi în pericol şi totul să se sfârşească.
Am trecut ca prin vis pe lângă micii brazi presăraţi peste tot în jurul castelului,pe lângă fântâna de marmură ce trona în mijlocul curţii şi pe lespezile din granit,oprindu-mă în fața uşilor masive din lemn de abanos, deasupra cărora orologiul vechi bătea cu glas sinistru,sugrumat miezul nopţii.

  Cu o ultimă sforţare am împins uşile străvechi, pătrunzând în încăperea cuprinsă de întuneric. Flacăra unei torţe dansa hipnotic, răspândindu-şi umbrele pâlpâitoare pe pereţii din piatră şi săgeţile de foc în jur,până pe fața unei persoane ascunse parțial obscuritate. Tot ce puteam distinge erau ochii de un verde-smarald strălucitor şi izul suav de iasomie şi flori de portocal.

  Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte să mă prăbuşesc a fost vocea ei melodioasă rostind abia şoptit :

-Caden…