Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Remuşcări

    Am parcurs restul drumului până la castel într-o tăcere apăsătoare.
    Peste pădure se lăsase o pătură groasă de smoală care îngreuna mersul cailor iar aerul devenise atât de rece încât fiecare respiraţie era un adevărat chin. Aerul îngheţat care îmi pătrundea în piept încremenea totul în calea lui, ceea ce nu era un lucru așa de rău acum dat fiind că tot ce vroiam era să îmi amorţesc complet simţurile ca să nu mai simt durerea din suflet și ca vorbele bătrânei să nu îmi mai răsune asemeni unui ecou în minte.
  Atinsă de umbră. Cheia blestemului.Întuneric.

  În jurul meu fiecare era preocupat de propriile întrebări cu privire la ce se întâmplase, fiecare încerca să găsească un răspuns pentru dispariția atât de bruscă şi de ciudată a lui.
   Nici măcar nu îi puteam rosti numele fără să mă doară.
  Auzeam în spatele meu  şuşotelile soldaţilor,temerile lor cum că aveau să rămână fără rege şi pornirile tot mai  înverşunate ale unor de al urca pe Aiden pe tron fără ca măcar să se obosească să-l  caute.
  Într-un fel le puteam înţelege îngrijorarea dar în acelaşi timp nu eram deloc de acord cu ce vroiau să fac. Nu era corect. Nu era drept.

  Iar eu? Eu încercam să găsesc un răspuns logic pentru toate astea, unul care să nu sugereze că aș fi fost  nebună, dar oare chiar exista un asemenea răspuns? Şi dacă exista,atunci care era?
  Că Aiden pusese la cale răpirea fratelui său pentru a deveni rege? Imposibil. Însă variantele păreau desprinse din poveștile de groază spuse în jurul focului de tabără.
  Eram Caden victima unui blestem? Noi toţi eram niște marionete în mâinile unui păpușar căruia îi plăcea să se joace cu viețile oamenilor?
Suna ridicol. Era ridicol.
  Dar oare nu orice poveste conține un sâmbure de adevăr?
Dacă mi-ar fi spus cineva asta în urmă cu o săptămână nu l-aş fi crezut dar acum, gândindu-mă la faptul că purtam o mască şi că femeia în roşu avusese control total asupra ființei mele la un moment dat nu mai eram atât de sigură.

  Un fior, nu știu dacă de frig sau de groază, mi-a scuturat trupul și m-am ghemuit mai bine lângă persoana care manevra animalul de sub noi. (Fusesem mult prea speriată ca să rămân acolo până avea să fie reparată trăsura).
Un braţ îmi înconjură  protector mijlocul ferindu-mă pe cât posibil de gerul năpraznic.
  Am ridicat privirea în sus să văd cine era cel care mă strângea în brațe fiindcă nu dădusem importanţă acestui lucru la plecare.
   Nu ar fi trebuit dar am fost surprinsă să văd chipul biciuit de vânt al lui Aiden scrutând zarea în căutarea stelelor ce ar fi trebuit să ne arate drumul. Însă în seara asta cerul nopţii era asemeni unui abis îngheţat.Nimic, nici măcar luna,nu reușea să pătrundă prin stratul gros de nori negri de furtună.
  Un sentiment de vinovăţie mă încercă la vederea lui ca și cum aș fi fost responsabilă de toate relele din lume, nu doar de dispariția lui Caden.

  Dar de ce aveam remuşcări? Eu fusesem doar un simplu spectator la tot ce se petrecuse în urmă cu câteva ore. Nici măcar nu am înțeles de ce se certau bărbatul şi bătrâna. Cum ar fi putut să fie vina mea că femeia pierise în noapte luându-l cu ea și pe Caden?
  Un gând mi-a străfulgerat prin minte.Dacă nu dispăruse? Dacă de fapt plecase pentru că mă purtasem atât de urât cu el, pentru că îl preferasem pe Aiden în locul lui ?
  Dintr-o dată brațele care înainte mă feriseră de frig acum mă ardeau ca și cum ar fi fost niște limbi de foc gata să-mi pârjolească carnea de pe oase.
  Am încercat să mă zbat ca să le îndepărtez dar intenția mi-a fost înțeleasă greșit iar ele s-au strâns și mai mult în jurul meu făcând ca sentimentul de vinovăţie și remuşcările să mă sufoce.

  Nu putea să fie adevărat! Caden nu putea să plece doar pentru că o fată îl refuzase! Motivul dispariție lui trebuia să fie altul! Trebuia!

  Brusc,în minte îmi reveniră acei ochi albaștrii care mă priveau cu căldură. Sclipirea din interiorul lor îmi smulse un suspin iar braţul se strânse din nou. Dar în jurul meu nu mai erau mâinile lui Aiden, altul era cel care mă ţinea în braţe.
   Eram pe o banchetă moale cu tapiţerie de culoarea sângelui, într-o trăsătură care se legăna uşor. Două brațe puternice mă lipeau delicat de un piept cald care mirosea a lemn de santal,a noapte,a mister și a protecție.

  Acum brațele nu mai erau dar urmele lor încă îmi furnicau pielea îngheţată de frig.

  Oare doar posibilitatea ca eu să fi fost responsabilă de dispariția lui Caden mă făceau să simt asta sau era cu totul altceva? Ceva de care eu încă nu eram pe deplin conștientă.
Compasiune?
Milă?
Regret?

  Nu știam și eram mult prea obosită ca să mai încerc să-mi dau seama. Oricare dintre ele ar fi fost nu conta. Asta nu mi-ar fi făcut durerea mai suportabilă nici măcar cu un gram.

  Am ignorat vocea din capul meu care îmi spunea să fug cât mai departe de toate astea și m-am lăsat moale în brațele lui Aiden.
Îmi era din ce în ce mai greu să-mi țin ochii deschiși, era ca și cum pleoapele mi-ar fi cântărit o tonă iar corpul îmi era atât de amorţit încât nici nu mai simțeam gerul.

  Am închis ochii neştiind dacă aveam să mă mai trezesc sau nu vreodată şi m-am lăsat purtată pe aripile vântului până într-un loc în care nu exista durere sau frică iar doi ochi albaştrii îmi încălzeau inima.

***

  O mişcare bruscă mă smulse din lumea mea de vis readucându-mă cu picioarele pe pământ.
Am întredeschis pleoapele atât cât să văd cum sunt aşezată pe ceva moale și să simt căldura focului în loc de atingerea îngheţată a vântului mângâindu-mi obrajii. La fel făcură două degete catifelate după care o voce cunoscută îmi şopti ceva la ureche. Dar eu deja trecusem hotarul conștienţei astfel că nici nu mi-am dat seama când niște buze moi și calde îmi sărutară fruntea.