Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Atingerea morții

    Stăteam și mă uitam împietrită la femeia cu ochi migdalaţi şi bucle în nuanţa lemnului de abanos. Din irişii reci şi goi continuau să curgă lacrimi ce se pierdeau în umbra care o împresura de jur împrejur ca o aură.
  Mâinile i se mişcau alene în aer conturând modele complicate apoi se opreau brusc, de parcă ar fi vrut să atingă ceva nevăzut iar când ceața fumurie i se învolbura printre degetele subțiri şi aproape transparente își relua mișcarea, într-un haos în care se împleteau deopotrivă speranţa și durerea.
   Buzele palide, asemeni unor petale de trandafir ofilite se mișcau neîncetat rostind niște cuvinte întortocheate şi de neînţeles. Doar din când în când își ridica privirea îndurerată spre mine,cerând mereu acelaşi lucru.

  Ajută-mă! Ajută-mă! Ajută-mă!

   Cu fiecare cuvânt rostit silueta ei fantomatică se apropia din ce în ce mai mult.Privind în profunzimea acelor ochi secătuiți de viaţă am simțit cum propria esenţă îmi este trasă afară din corp și absorbită de acea fiinţă aflată între viaţă şi moarte.

    Din nou a întins mâna ei translucidă spre mine în timp ce alte lacrimi i se scurgeau de pe obrajii odată îmbujoraţi în fumul gros şi dens. Una din ele a aterizat pe pătura moale de pe pat înainte să dispară fără urmă în neant desenând un oval din care ieșeau norişori cenuşii și spiralaţi care miroseau a smoală şi a metal topit.

   Degetele ei păreau doar niște umbre în lumina argintie a lunii. Umbre înspăimântătoare care se prelingeau de pe pereţi,deformându-se pentru ca mai apoi să revină la normal ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Tentaculele întunericului se contopeau cu suviţele ei negre ca pana corbului încadrând chipul aproape transparent care mă privea cu milă și disperare în acelaşi timp. Încă o dată vorbele i s-au revărsat de pe buze, doar că de această dată glasul abia şoptit nu mai avea doar o tentă de implorare, acum părea că ceva se rupea înăuntrul ei cu fiecare clipă ce trecea,fără ca eu să-i dau un răspuns.

   Am încercat să-mi găsesc vocea pierdută, să-i spun că îmi pare rău pentru ea şi că nu știu cum să o ajut dar singurul sunet care s-a auzit în liniștea mormântală a încăperii a fost geamătul meu înfricoşat și tremurător.

-N-nu-uuu.

   Când într-un final am reuşit să-mi slobozesc corzile vocale acesta a fost singurul răspuns pe care mintea mea încremenită a putut să-l dea în fața groazei și a fricii paralizante.

  Alte lacrimi s-au scurs din ochii goi și cu un slab contur sângeriu în locul albului de sidef. Mâna ei fantomatică s-a apropiat din ce în ce mai mult până când am simțit cum ceva rece, îngheţat se lipește de pielea mea.
Încet-încet toată energia, toată dorința de a trăi mi-a fost smulsă ,lăsându-mă pustiită pe dinăuntru. Odată cu acea atingere am putut simți suflarea rece a morții încercând să mă tragă într-un abis nesfârșit al disperării unde sufletele condamnate își strigau durerea și neputinţa.
Nu mai puteam să respir, nu mai puteam să mă mișc, nu mai puteam să gândesc, eram prizoniera acelei forțe.

  Când degetele ei au trecut prin brațul meu ca și cum nici nu ar fi fost acolo,găsind din nou doar acea ceață fumurie au luat cu ele și starea de nefiinţă din mine.

   Din senin, un scâncet slab de copil s-a auzit de undeva din depărtare. Femeia a întors capul spre locul din care acesta se auzea,făcând câțiva pași șovăitori prin încăperea cufundată în întuneric. Timp de câteva clipe nu a făcut altceva decât să străpungă aerul cu mâinile în căutarea a ceva, lăsând lacrimile să i se scurgă pe chipul trist. Apoi sunetul s-a oprit brusc. Femeia a căzut în genunchi fixând cu privirea un punct de pe perete.

    Nu reușeam să văd ce anume îi provoca atâta suferinţă.
  
   Într-o fracţiune de secundă a fost din nou lângă mine, doar că acum acei irişi goi erau încărcaţi de ură, de dorinţă de răzbunare. Şi-a întins ambele brațe spre mine,ca și cum ar fi vrut să mă sugrume, să stoarcă toată viața din mine, să răscumpere sufletul ce îi fusese răpit luând un altul în locul lui.

   Nu puteam să mă mișc, nu puteam să fac nimic pentru a încerca să mă apăr. Orice aș fi făcut ar fi fost în zadar. Am închis strâns ochii în așteptarea morții și a durerii când un alt sunet străpunse aerul. De data asta nu mai era un scâncet ci un urlet ce exprima furie,o mânie capabilă să distrugă totul în calea ei. Femeia și-a retras mâinile, a făcut doi pași înapoi privind uimită ceva de dincolo de fereastră,după care s-a uitat la mine într-un mod ciudat înainte ca aceeași ceață din care apăruse să o înghită,speram eu că pentru totdeauna.

  Abia când urletul s-a oprit iar ultimele urme ale apariţiei femeii s-au evaporat am putut să dau drumul fricii care înainte mă pietrificase.
  
    Ţipătul meu a răsunat în fiecare colţ al castelului și nu a durat mult până când ușa camerei mele s-a dat de perete,scoţând la iveală silueta înaltă a unei persoane ascunse în penumbră.

  De această dată teama nu m-a mai îngheţat ci am sărit din pat îndreptându-mă spre fereastra deschisă prin care se vedea cum luna își trimitea razele de argint să lumineze cu strălucirea lor întunecimea de pe pământ. Am evaluat rapid care îmi erau şansele de a reuşi să ajung jos întreagă. Destul de mici dar măcar zăpada moale avea să îmi atenueze căderea.

   Două brațe s-au încolăcit în jurul mijlocului meu trăgându-mă înapoi în obscuritate. Am încercat să mă zbat,să îl lovesc,să țip,orice m-ar fi putut salva dar eram prinsă într-o menghină de oţel. Mi-am trecut unghiile de-al lungul braţului său într-o încercare disperată de a mă elibera dar când în loc de răceală am găsit căldură mi-am dat seama că acele mâini nu erau cele care încercaseră să mă omoare,că nu erau aproape transparente sau palide ci moi şi catifelate.
   Am vrut să mă întorc dar persoana din spatele meu nu slăbi deloc strânsoarea. Dimpotrivă, mă lipi și mai mult de pieptul său scoţându-mi tot aerul din plămâni.

   Am început să tuşesc incontrolabil și să ameţesc. Abia atunci strânsoarea se domoli treptat până când se transformă în îmbrăţişare.

-Gata, linişteşte-te! Totul va fi bine. Gata, gata!

    Vocea calmă și familiară a lui Aiden îmi încălzi sufletul zbuciumat dar nu reuşi să îmi oprească nici tremurul constant al trupului și nici suspinele înecate de plâns.

   Am rămas aşa o vreme, îmbrăţişaţi, fără să ne spunem nimic unul altuia. Eu eram prea speriată ca să povestesc cele întâmplate iar pe el cred că îl îngrozise reacția mea.
   Într-un târziu mă puse încet pe pat învelindu-mă cu grijă, după care se postă pe fotoliul din piele de lângă fereastră.
Săgeţile lunii îi făceau părul şaten cu irizaţii aurii să semene cu cel al unei statui de bronz. Pe chip îi era întipărită frica, frica ca eu să nu păţesc ceva. Ochii lui ageri şi încercănaţi cercetau întunericul fără să mă scape vreo clipă din vedere.Aș fi vrut să-i spun să plece dar nu puteam, simțeam că dacă aș face asta femeia ar reveni,nici măcar urletul lupului nemaireuşind să o sperie.

   În zadar încercam să adorm, de fiecare dată când închideam ochii vedeam în spatele pleoapelor chipul ei palid, cu ochi goi și fără viaţă.
   Afară,fulgii mari de nea se așterneau pe pământul adormit ţesându-şi pânza cristalină pe bolta safirie a cerului presărat cu nori de mărgăritar. Urmărind dansul hiptonic al zăpezii mintea mea,refuzând să încerce să găsească o explicaţie pentru cele întâmplate,a început să zboare departe, în inima pădurii, acolo unde în fiecare noapte cu lună plină lupul alb își striga măreţia în fața lumii. Îmi era dor de el,de sentimentul de protecţie pe care îl simțeam de fiecare dată când era prin preajmă, bântuind pădurile şi urmărind totul din adăpostul conferit de umbre.

  Azi nu era noapte cu lună plină dar mă bucuram că îmi fusese aproape, că mă salvase.

-Mulţumesc,am murmurat lăsând vântul să-mi poarte şoapta pe aripile sale până în cele mai adânci dintre tenebrele nopţii, acolo unde el își avea sălaşul.