Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Trădări

  Două brațe ce se strânseră în jurul meu și o sclipire fugară mângâindu-mi pleoapele m-au făcut să întredeschid ochii spre o nouă zi mohorâtă.
  La doar câțiva centimetri înălţime chipul luminos al lui Aiden îmi zâmbea în acel fel în care doar el știa să o facă. Cu căldură,fermecător și totuși nu în acel fel insinuant menit să te vrăjească,să îţi fure inima.
  I-am zâmbit și eu dar odată cu acel semn de afecțiune mi-au revenit în minte doi ochi albaştri pe care probabil nu aveam să-i mai revăd vreodată şi totul din cauza insistenţelor mele prosteşti de a reveni la castel. Poate că dacă am fi rămas la cabană nimic nu s-ar fi întâmplat, poate că acum el ar fi cel care mi-ar zâmbi.
  Niciodată omul nu ştie să aprecieze ce are până nu pierde acel lucru. Aceeași greşeală o făcusem şi eu iar acum trebuia să suport consecințele. Însă nu eram unica care trebuia să o facă,un întreg regat va rămâne fără rege iar lui Aiden îi răpisem fratele.
  Nu meritam să-mi zâmbească. Nu meritam nici măcar să-mi vorbească.
 
  M-am dat jos din brațele sale dar mișcarea bruscă m-a făcut să-mi pierd echilibrul pentru câteva clipe,suficiente ca Aiden să mă prindă din nou.

-Te simți bine?

  Îngrijorarea din vocea lui mă făcu să mă simt încă și mai vinovată,dacă asta era posibil.
 
  Mă aşeză pe pătura moale pe care dormisem până când am fost capabilă să susțin greutatea propriului cap.

-Trăsura a fost reparată dar nu am vrut să te trezesc. Dacă aș fi știut că te simți atât de rău aș fi amânat plecarea cu câteva ore.

  Din nou un sentiment pe care nu îl meritam din partea nimănui, cu atât mai puţin a lui. Cu putea să fie atât de atent cu mine după ce făcusem?

-Haide, ai nevoie de odihnă. Încă nu te-ai recuperat complet după accident.

  Simţeam că mi se face rău și nu din cauza rănilor. Lacrimile sărate ameninţau să mă trădeze ascunzându-se în colțurile ochilor,gata să se reverse într-o adevărată cascadă.
   Mi-am adunat puțina stăpânire de sine rămasă și am spus cu un glas care speram că sunase convingător.

-Sunt bine,doar puţin ameţită din cauza somnului. Putem pleca. Nu mai vreau să stau aici.

  Ceea ce spusesem era pe deplin adevărat. Simțeam nevoia să mă îndepărtez de pădure,ca și cum astfel vina ar fi rămas şi ea în urmă. Poate că dacă m-aş fi îndepărtat de pădure dispariția lui Caden nu ar mai fi fost asemeni unui ciocan ce îmi apăsa pieptul la fiecare respiraţie.

  Susţinută de Aiden am ieșit afară din cortul improvizat într-o cu totul altă lume. Cea pe care o abandonasem pentru a intra pe tărâmul viselor era de un verde-jad spălăcit,cu pete galbene și roșii pe alocuri,cu un pământ moale şi încărcat de ploi,pe care puținele raze ale soarelui nu reușeau mai deloc să-l zvelte. Dar lumea în care pătrunsesem acum era total diferită de cea de dinainte. Amestecul multicolor fusese înlocuit de o pătură groasă de cristale albe,strălucitoare. Pământul nici măcar nu se mai vedea de sub mantia zăpezii iar soarele nu îndrăznea să iasă de sub uriaşii nori mohorâţi de ploaie.
  Natura arăta exact așa cum mă simțeam eu. Îngheţată. Pierdută. Fără viaţă.

  L-am lăsat pe Aiden să îmi pună o mantie de culoare crem, cu blană albă pe umeri în timp ce ne îndreptam spre trăsura care ne aştepta sub un copac bătrân încărcat de nămeţi și care arăta de parcă ar fi fost gata să se prăbuşească din clipă în clipă,oferindu-me o mostră din darurile iernii.

  Lângă trăsură o siluetă înaltă înveşmântată într-o mantie neagră scruta văzduhul cu privirea ca și cum ar fi căutat ceva anume printre noianul de nămeți.