Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Milă - partea întâi

Din perspectiva lui Elizabeth

În zadar încercam să închid ochii şi să mă las purtată pe aripile visului, în zadar încercam să dau uitării cele întâmplate,să le consider o iluzie,o fantasmă a trecutului. Pentru că asta erau nu-i aşa!? O iluzie. Era imposibil să fie altceva. Imposibil.
Cu cât mă gândeam mai mult cu atât totul devenea mai confuz,mai fără sens,mai ciudat.Tot ce puteam face era să stau cu fața spre tavan, privind în gol şi revăzând din nou, şi din nou și din nou fiecare detaliu al serii precedente,fiecare licărire de disperare apoi de ură, fiecare gest al femeii, fiecare încercare de a-mi cere ajutorul apoi de a mă ucide.
Dar de ce? De ce vroia să-mi ceară ajutorul? Pentru ce? Pentru cine? Şi cum aș fi putut eu să o ajut când nici măcar nu dețineam controlul asupra propriei vieți?

Ajută-mă !

Ajută-mă !

Ajută-mă !

Cuvintele ei îmi răsunau în minte asemeni unui ecou, un ecou al durerii, al disperării, al milei şi al compasiunii.
Apoi toată mila era ștearsă,ca și cum nicicând nu ar fi existat, fiind înlocuită cu teamă, cu groază,o groază înfricoșătoare şi paralizantă.
Privind acele mâini translucide, scheletice îndreptându-se spre gâtul meu am simțit din nou frica, teama ce îmi îngheţase sângele în vene și îmi încremenise corpul.
De ce? De ce ar fi vrut să mă omoare? Nu îi făcusem niciodată nimic. Nu știam cine e sau cine era. Nu îi cunoşteam trecutul,nu îi ştiam povestea.
De ce îmi ceruse ajutorul ca mai apoi să încerce să mă ia cu ea pe tărâmul umbrelor? De ce ?

De ce? De ce? Și iar de ce? Aceasta era întrebarea care nu-mi dădea pace,care îmi bântuia gândurile şi îmi fura liniştea,dar nu mai puteam rămâne aici. Nu mai puteam suporta ca fiecare colţişor să îmi aminteasc de ochii ei roșii de sânge, ca fiecare umbră să mi se pară a fi un corp, ca fiecare sunet să pară a fi un slab scâncet de copil. Nu mai puteam.

M-am ridicat încet din patul moale cu baldachin în nuanţa lemnului de stejar și m-am îndreptat spre dulapul cafeniu cu ornamente din chihlimbar, ce trona exact lângă locul care cu doar câteva ore înainte fusese martor la apariția fantomatică a femeii. Aproape că mă așteptasem să o văd din nou însă lumina rozalie a zorilor și prezența lui Aiden în încăpere, chiar și adormit, îmi conferea un sentiment de protecţie,îmi dădea putere.

Nu am stat prea mult să mă gândesc ci am luat prima mantia pe care am găsit-o ,pornind spre ușa din capătul opus al camerei. Aceasta se deschise cu un mic pocnet surd,însă care,spre norocul meu,nu l-a trezit pe Aiden.

Coridoarele castelului erau lungi și întortocheate, înţeşate cu candelabre din aur şi argint. Pe pereți erau presărate din loc în loc tablouri pictate în ulei, înfăţişând vremuri de mult apuse,bărbaţi viteji împrăștiind moartea în luptă sau chipuri ale unor regi şi regine cu priviri reci şi aspre.
Cunoșteam doar foarte vag drumul spre ieşire întrucât ultima dată când trecusem pe acolo mă aflasem într-o stare asemănătoare cu cea de transă însă o strălucire multicoloră venită din depărtare mi-a servit drept ghid.

Pași mei răsunau pe lespezile de marmură în timp ce încercam să ajung cât mai repede afară. Nu îmi doream nimic altceva decât să ies din acest castel care îmi furase liniştea și viaţa,măcar pentru o vreme,dar știam că dacă aveam să continui așa,cineva mă va găsi iar eu aveam nevoie disperată să fiu singură, să-mi pot pune ordine în gânduri așa că am încetinit ritmul, mergând alene de-a lungul unui rând de ferestre cu vederea spre pădurea slab luminată de razele timpurii ale soarelui.

Cu cât mă apropiam mai mult cu atât strălucirea devenea mai puternică, săgeţile colorate care reuşeau să ajungă pe pardoseală creând un mic mozaic în care doi tineri se țineau de mână la umbra unui stejar.
Ca prin vis mi-am amintit că mai văzusem această imagine undeva, dar unde? Părea un timp atât de îndepărtat, atât de străvechi încât nu mai eram sigură ce era vis și ce era realitate.
Mi-am trecut uşor degetele peste pietrele cristaline ce alcătuiau vitraliul prin a cărui ţesătură se revărsase lumina soarelui,încercând să-mi amintesc. În zadar, mintea parcă îmi era prinsă într-o ceață densă, de nepătruns.