Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Umilinţă

           O singură frunză pe ramură, o singură ramură în copac, un singur copac în pădure, o singură durere mistuitoare care îmi pârjolea inima și sufletul deopotrivă, care mă făcea să vreau să fug departe și să nu mă mai întorc niciodată.
    Îmi doream să îi reproşez lui Caden cuvintele ce fuseseră ca niște lame ascuțite pentru mine dar nu aș fi reușit decât să mă fac de râs,în plus era mult prea ocupat cu noua sau poate vechea ,dacă mă gândeam mai bine, lui prietenă ca să observe pe cineva atât de șters și de neimportant ca mine.
   Nu avea ochi decât pentru ea dar nu faptul că stătea cu altcineva mă deranja, în fond sentimentele pe care le aveam faţă de el se situau undeva între dezgust şi dispreţ. Ce mă supără era că tratase subiectul posibilei sale răpiri ca şi cum ar fi fost un fleac, un moft,un lucru de prisos când eu aproape că mă sufocasem din cauza vinovăţiei.
  Nici măcar nu eram furioasă pe Caden de fapt,ci pe mine însămi fiindcă fusesem atât de proastă încât să mă îngrijorez din cauza lui, când era clar că nu o merita deloc.
  Acum, uitându-mă la el și la Rosalinda îmi era mai mult decât clar că se meritau unul pe celălalt. Cea mai arogantă fată împreună cu cel mai înfumurat băiat. Perechea perfectă.

  Aş fi vrut să mă strecor la loc în brațele lui Aiden, unde cei doi nu mă puteau vedea (nu că ar fi avut vreun interes să facă asta în viitorul apropiat şi ceva îmi spunea că nici în cel îndepărtat) când sunetul unor trompete anunţară sosirea noastră la castel și întoarcerea mea în coșmarul din care evadasem în urmă cu doar câteva zile.

     Bordeiul, ca şi castelul, la fel de bine pot simboliza mizeria morală. Acesta fusese construit pe baza egoismului, piatră de temelie îi stăteau lacrimile de durere,semeţele turnuri îi erau făcute din disperare, aleile pavate cu minciuni iar interiorul împăienjenit de trădare. Acest castel era simbolul deznădejdii și al abuzurilor, al mândriei și dezonoarei,era locul în care zeci de cristale transparente îmi părăsiseră ochii. Era locul în care crezusem că întâlnisem raiul dar descoperisem iadul.
  Cu fiecare pas ne apropiam mai tare de porțile de fier ale castelului iar în mine multe sentimente stăteau în balanţă neştiind spre care să înclin talerul. Pe de o parte erau teama și groaza iar de cealaltă erau sentimentul că am fost rănită şi că toţi acei oameni care au suferit între acei pereți de marmură trebuiau răzbunaţi. Dar mai era încă ceva ce nu puteam desluşi dar care simțeam că mă leagă de acel loc al plângerii sau de cineva dinăuntrul lui. Era atât de apropiat de compasiune,frate cu mila și aproape acelaşi lucru cu bunătatea însă în acelaşi timp știam că era altceva, ceva mai presus însă nu puteam să îmi dau seama ce anume. În plus nici nu aveam timp pentru asta deoarece un pic pocnet se auzi când porțile se deschiseră iar glasul trompetelor pieri dus de vântul răzleţ în imensitatea mohorâtă a văzduhului.

  Din spatelei ferestrei acoperite parțial cu o perdea roşie de catifea două perechi de aripi se strângeau în jurul unor trupuri de granit într-un mod protector și amenințător totodată. Capetele le erau plecate ca pentru o plecăciune nelăsând la iveală decât o mică parte din ochii de culoarea sângelui şi din boturile lungi şi crestate ca să dea impresia că ar fi cu adevărat solzi. Niște gheare lungi şi arcuite se prindeau de marginile din fier ale porții ascunse privirii doar de aripirile mari și înnegrite pe alocuri.
   
    Mi-am întors privirea de la acele creaturi din piatră strângându-l mai tare în brațe pe Aiden a cărui reacţie fu să mă acopere cu mantia sa înainte să îmi depună un srut pe frunte.
  Nu părea deloc deranjat de faptul că aveam spectatori. Poate pentru că nu îi păsa ce ar fi crezut ei, la fel ca mie, sau poate pentru că îi credea prea ocupați ca să-și mai dea seama de ceva.

         Se pare că cea de-a doua variantă era cea corectă.Caden şi Rosalinda încă dezbăteau cu înflăcărare un subiect necunoscut mie,ce îi provoca amuzament lui iar zâmbetul fetei nu întârzie să apară.Nu știu de ce dar dezinteresul lui Caden mă durea într-un mod în care nu ar fi trebuit să o facă așa că mi-am ascuns fața la pieptul lui Aiden în speranța că astfel voi reuşi să înăbuş acel bizar sentiment.