Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Frică

Din perspectiva lui Elizabeth

   Dormea atât de lin, atât de dulce încât părea a fi un înger. Un înger cu aripile frânte, frânte din cauza mea.
Nu știam ce i se întâmplase dar ce știam sigur,era că fusese din cauza mea, numai din cauza mea.

  Poate că apariţia fantomatică a femeii încercase să îl omoare şi pe el,aşa cum făcuse cu mine sau îl rănise . Poate că dorind să mă salveze pe mine își riscase propria viaţă,poate că cineva vroia ca eu să mor iar el îi stătuse în cale, plătind un preţ mult prea mare pentru acest lucru.
Mi se rupea inima văzându-l cum suferă, cu capul culcat în poala mea şi sângele prelingându-i-se pe blana argintie,cu membrele îngheţaţe şi respirația întretăiată. Aș fi vrut să pot face ceva ca să se vindece mai repede, aș fi vrut să-l ajut în vreun fel deoarece mă simțeam responsabilă, vinovată pentru ce i se întâmplase.

   Era adevărat că încercase să mă omoare dar nu era vina lui. Era rănit iar eu reprezentasem o ameninţare pe care trebuia să o îndepărteze cu orice preţ.
Știam că tot ce îl făcuse să de-a înapoi fusese oboseala, epuizarea,cu toate că o mică parte din creierul meu îmi spunea că poate mă recunoscuse şi de aceea se îndepărtase brusc.
Șansele să fie așa erau aproape infime însă nu îmi puteam împiedica inima să spere în continuare.

   Văzusem un licăr ciudat în ochii lui, un licăr ce exprima surprindere,frică şi disperare, un licăr care avea ceva uman în el, un licăr pe care îl mai văzusem undeva dar nu îmi puteam aminti unde.
Felul în care îmi refuzase ajutorul, încăpăţânarea de care dăduse dovadă, hotărârea din privire, toate îmi erau atât de familiare şi de străine în acelaşi timp.
Le mai văzusem undeva, nu demult şi treziseră în mine sentimente contradictorii. Poate că mai întâlnisem acei ochi într-o noapte cu lună plină, atunci când admiram cerul nopţii şi mă bucuram de ascunzișul întunericului.
Aș fi vrut să fie așa, aș fi vrut să am o legătură specială cu acest lup, cu acest protector, singurul pe care îl avusesem şi îl voi avea vreodată.

   Câteva sclipiri de argint au pătruns prin gura peşterii,printre crengile protectoare şi dese ale brazilor,până la noi,luminându-i chipul brăzdat de ger şi suferinţă.
L-am mai mângâiat încă o dată pe creştet,după care i-am îndepărtat uşor capul,aşezându-l delicat pe o pernă moale din muşchi de copac şi am ieșit afară, în zăpadă proaspăt aşezată.

   Nici nu observasem când ziua lăsase locul amurgului, apoi nopţii. Timpul nu mai avusese nici o însemnătate pentru mine, tot ceea ce contase sălăşluia acum inconștient în peştera întunecată şi sumbră . Mă durea inima să-l las aici, singur, însă trebuia să mă întorc la castel pentru ca Aiden să vadă că nu dispărusem și ca să fac rost de un remediu menit să-i vindece rănile fiindcă niște simple ierburi găsite la baza unui stejar bătrân nu aveau să fie suficiente.

   Drumul înapoi nu era foarte lung, dar aerul îngheţat, întunericul atotstăpânitor şi şoaptele abia auzite ale nopţii îmi îngreunau cu mult pașii prin zăpada încremenită iar razele piezişe ale lunii nu îmi erau de prea mare folos. Cele două turnuri crenelate străpungeau zarea înstelată împreună cu urletul pătrunzător al unui lup. Dacă nu aș fi știut adevărul,aș fi zis că era lupul meu alb,însă el zăcea îndurerat pe un pat de muşchi,ascuns de cealaltă parte a muntelui,în spatele cascadei.
Am încercat să nu iau în seama toate sunetele care murmurau de jur împrejur tăinuite în negura nopţii,dar cu fiecare pas făcut inima mea își accelera bătăile într-un ritm îngrijorător şi haotic.

   La un moment dat, încercând să-mi scot piciorul dintr-o groapă ascunsă în neaua sclipitoare şi groasă am observat cum o siluetă fumurie se îndrepta cu pași repezi spre locul în care mă aflam.
Sângele mi-a îngheţat brusc în vene iar mâinile şi picioarele mi-au devenit ca de gumă,moi şi incapabile de a se mişca.