Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Sub strălucirea stelelor

     Magia se risipise, vraja se rupsese, rămânând doar un imens gol între trupurile noastre în timp ce ne îndepărtăm încet unul de celălalt, surprinşi amândoi de brusca apropiere. Totuşi, rămăsese un liant ce încă ne unea, un liant care strălucea în lumina prafului stelelor licărind tot mai suav, tot mai leneş, tot mai șterse, de parcă ar fi fost pe moarte. Una dintre mâinile lui încă îmi ținea strâns degetele, făcându-le să se înfioare de căldura trupului lui Caden, transmisă prin acea singură atingere.
Nici unul dintre noi nu vroia sau nu găsea puterea să vorbească. În fond, ce ar mai fi fost de zis?
Nu știam, toate gândurile mi se şterseseră din minte, ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată,iar ceea ce mai rămăsese încă viu, cuprins de un slab licăr de lumină, nu era suficient ca să mă rupă din adâncurile întunecate ale ochilor lui albaștrii asemeni safirului,să învăluie ceaţa trandafirie aşternută de vocea lui melodiosă şi să reducă pe vecie la tăcere curentul electric ce îmi traversa tot corpul.
Era o senzație unică, de putere,de protecţie, de căldură, mă simțeam ca şi cum aș fi fost capabilă să mă scufund în adâncurile oceanului, să trec prin foc, lăsându-l să mă mistuie, apoi să urc pe munții înalți, putând atinge profunzimea argintie a norilor sau să îmi las sufletul să înghețe sub cristalele lucitoare şi transparente ale iernii adormite.

   Din senin, alte sunete solemne, intonate de glasul asurzitor al trompetelor străpunseră încă o dată aerul, iar de această dată Caden fixă pentru o clipă zorile ivindu-se cu privirea, apoi își întoarse irişii blânzi spre mine, zâmbindu-mi parcă încurajator, chiar dacă chipul îi fu traversat de o umbră de tristeţe, frustrare şi neputință.

-E timpul.

   Vocea își pierduse acea căldură, acea dulceaţă de dinainte, acum era doar aspră şi.....resemnată?

-Timpul pentru ce?

   Nici a mea nu se mai auzea la fel, emoția pierise demult, o aură uşor plângăcioasă luându-i locul.

-Timpul ca Rosalinda să plece.
   Din nou durerea amuţită, din nou tristețea, din nou frustrarea.

-Credeam că avea să stea mai mult, doar e.... M-am oprit gânditoare câteva clipe,înainte să continui. E prietena voastră, nu-i așa? A ta şi a lui Aiden.

   El își plecă capul, lăsându-şi ochii în pământ, ca şi cum afirmația mea ar fi fost mult prea dureroasă, mult prea greu de auzit.

-Era sau cel puţin eu așa am crezut,dar ce prieten e acela care te răneşte acolo unde te doare mai tare, căruia nu îi pasă de sentimentele tale, ci doar de propriile interese, oricât de mult te-ar distruge?

   Pe măsură ce vorbise fiecare cuvânt,fiecare silabă luase o altă formă,durerea se preschimbase într-o mânie stinsă, iar frustrarea şi tristețea în hotărâre de neclintit.

-Prietena mea s-a dus de mult, iar pe cea care i-a luat locul....nu vreau să o cunosc.

   Poate că încerca să pară dur, să pară indiferent şi împăcat cu acea rupere de trecut, însă îi puteam citi clar regretul din privire, dorința ca noaptea să nu se fi sfârşit, iar prietena lui, singura care îl mai lega de copilărie să nu trebuiască să plece. Din cauza mea.

-E din vina mea, nu-i așa? Din vina mea ți-ai alungat cea mai bună prietenă ?

   Cu cât cuvintele îmi căpătau tot mai mult contur,cu atât deveneau mai adevărate,mai reale, jucându-mi ameţitoare prin faţa ochilor.

-Din cauza mea ești trist, din vina mea…

-Nu, nu e adevărat, nimic din toate astea nu e adevărat! Nu e vina ta şi nu a fost niciodată!