Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

De la răsăritul...

   Un ţipăt trident şi asurzitor străpunse aerul din jur, ajungând până la noi,făcându-şi cu forţa loc între trupurile noastre înlănţuite.
Eu am fost prima care s-a desprins, înspăimântată de puterea sunetului venit dinspre soarele născându-se pe cerul senin şi îngheţat al iernii adormite. I-am citit lui Caden ezitarea în privire, însă doar pentru o clipă, ca mai apoi licărul hotărâtor să îi lumineze din nou ochii.
Brațele lui s-au desprins încet-încet de corpul meu, lăsând în urma lor doar singurătate,un gol rece şi pătrunzător, ce îmi şfichiuia pielea.
   Mult mai repede decât mi-aș fi putut da seama, el era deja la fereastra cu marginile din piatră a turnului,scrutând împrejurimile cu o figură impenetrabilă.
M-am apropiat cu pași leneși de lumina trandafirie a zorilor, briza rece a oceanului înfiorându-mi pielea şi mi-am concentrat privirea pe două punctuleţe negre,ce păreau că dansează în zăpada albă. Lângă ele se afla ceva ce semăna cu o trăsură, doar că pe părţile laterale nu avea desenat lupul regatului Rainya, ci un dragon cu limba scoasă şi solzii arzându-i.

-Ce se întâmplă?am rostit printre buzele îngheţate, dar imediat ce cuvintele mi-au prins formă unul dintre punctuleţe a căpătat şi o altă culoare, o cascadă în nuanțe de auriu revărsându-se de-a lungul spatelui său şi nu am mai avut nevoie de niciun alt răspuns.
Cu toate astea Caden a rostit cu un glas impersonal şi rece.

-Vrea să plece în trăsura neamului ei, chiar dacă a fost serios avariată de pe urma drumului accidentat.

   Nu am mai avut timp să spun şi altceva, fiindcă în clipa imediat următoare un alt ţipăt strident a despicat dureros zarea.
Caden şi-a desprins ochii de la fereastră, şi-i i-a oprit un moment asupra mea, după care a pornit să înainteze cu pași mari spre ușa veche din lemn de pin a turnului.
Ajuns în prag, şi-a întors din nou privirea asemeni luciului mării spre mine,umbra unui zâmbet jucându-i pe buze.

-Vino!a rostit, întinzându-şi mâna în cele câteva raze piezişe ale soarelui palid.

   Nu era o poruncă, nu era un ordin, dar nu era nici doar o rugăminte, era…altceva. Era o cerere, însă nu una adresată de un prinţ cuiva de rang inferior. Era plină de căldură, de blândețe, de siguranță şi hotărâre,toate acestea unite de ceva mai presus, de un impuls ce venea de undeva dinăuntrul meu, din inimă poate, şi mă făcea să înaintez cu mişcări unduitoare spre acea mână întinsă, până când degetele noastre s-au înlănţuit încă o dată.

   El mi-a zâmbit din nou, după care a pornit să coboare în grabă scările străvechi şi abrupte, trăgându-mă şi pe mine delicat în jos, tot mai jos, spre încăperea amorţită de la baza turnului.
Pe toată lungimea zidului de piatră erau încrustate din loc în loc ferestre minuscule prin care se revărsa lumina piezişă a zorilor, însă prin una dintre ele nu pătrundeau razele soarelui, ci câteva fuioare spiralate dintr-un fum înecăcios,amestecate cu un întuneric de nepătruns. Printre ele au început să se ivească încet-încet niște umbre transparente, ce despicau în răstimpuri aerul încărcat de negură. Apoi au prins din ce în ce mai mult contur, nemaisemănând aproape deloc cu niște umbre, ci luând forma unor degete albe, palide şi tremurătoare.
Inima mi-a stat în loc la vederea acelei mâini ce se unduia odată cu vântul, vrând parcă din nou să se încleşteze în jurul gâtului meu, acum uscat şi incapabil să scoată vreun sunet.

   Nici nu mi-am dat seama când, însă din senin totul începuse să devină negru în jur,umbre înnegurate dansându-mi prin fața ochilor, apoi capul meu s-a lovit de ceva tare,lumina începând treptat…să se stingă.

***

-Alessia! Alessia!

   Glasul se auzea înfundat, mici luminiţe zărindu-se ca prin ceaţă.