Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Gravat în piatră şi îngheţat în timp

   Neguri albe strălucite
   Naște luna argintie…

   Luna devenise o bijuterie de cleştar, strălucind pe cerul înţesat de stele argintate,presărate cu aur şi speranţă ,a căror ochi clipeau alene şi plângeau, revărsându-şi molatec singurătatea peste norii plumburii,când m-am desprins din îmbrăţişarea lui Caden, cu lacrimile amare încă udându-mi obrajii.
Nu vroiam să plec, nu vroiam să se termine, nu vroiam să mă întorc într-o lume în care încrederea şi speranţa nu mai existau,ci erau doar o iluzie a celui ce nu dorea să vadă dincolo de masca inocenţei.
Mi-aș fi dorit să pot rămâne mereu în brațele lui Caden, acolo unde simțeam că nimeni şi nimic nu îmi putea face rău, unde disprețul Rosalindei nu putea ajunge, unde neîncrederea lui Aiden nu putea străbate,unde vinovăția mea ardea, se mistuia, până rămânea doar cenuşa,dar…
De fiecare dată când îndrăzneam să ridic privirea,să-mi scald ochii în ultimele raze piezişe ale soarelui, întâlneam chipul lui şi inima începea din nou să îmi verse lacrimi de sânge, fiindcă eu nu vedeam ochii albaştrii asemeni cerului nopţii, nici părul negru ca pana corbului,eu vedeam doi irişi ciocolatii pe un chip cald şi dulce, încadrat de un păr în care se împleteau deopotrivă nuanţa închisă a lemnului de stejar cu cea pastelată a chihlimbarului.
Era prea mult, mult prea mult.

   M-am îndepărtat încet de Caden, făcând alene câțiva pași prin încăpere în care umbrele începeau să danseze,cercetând din priviri pereţii înţesaţi cu tablouri străvechi ai turnului de miazăzi.
Regine încununate cu diamante şi safire, revărsându-şi privirea rece asupra tuturor, prințese presărate cu flori de cireș în părul din raze de lună, cu ochi mari şi sclipitori, căutând timide un loc ferit de privirile cercetătoare ale cavalerilor în armură.
Dintre toate una singură părea să plângă în lumina rozalie a amurgului, una singură părea că râde cu un ochi, iar cu celălalt suspină, una singură privea gânditoare spre soarele apunând, strângând ceva în pumnii încleştaţi.

-Ea e mama.

   Am tresărit la auzul vocii melodioase din spatele meu.
Caden nu păru să îmi observe reacția, era mult prea absorbit de imaginea tristă a femeii din portret, iar acum că mă uitam mai bine, puteam şi eu să văd asemănările dintre cei doi.
Aceleași bucle negre, aceiași ochi asemeni cerului senin de vară, acelaşi licăr de neclintit în privirea mascată de teamă.
-De ce e…tristă?am întrebat până să pot opri cuvintele din a mi se prelinge de pe buze.

  Aveam să regret mereu asta, durerea de pe fața lui avea să îmi rămână mereu gravată în memorie.
Într-un târziu a tras adânc aer în piept şi mi-a răspuns cu un glas indiferent, însă eu știam, simțeam că era doar de faţadă.

-Nu știu. Eram foarte mic când s-a întâmplat asta, când a fost făcut ultimul portret al mamei. Era în perioada în care se purtau războaie crunte cu celelalte regate. Doar sânge, suferinţă şi durere şi totul pentru nimic, fiindcă tot ce au reușit a fost să descătuşeze furia morții şi să dezbine familii de mult unite. A fost ultima dată când am văzut-o pe mama.

  A încheiat pe un ton plin de regret, de parcă el ar fi fost de vină pentru tot, însă eu eram cea vinovată de suferinţa lui. Niciodată nu ar fi trebuit să deschid acest subiect, niciodată nu ar fi trebuit să trezesc amintiri de mult îngropate şi uitate.

-Caden, îmi pare rău. Eu nu am știut…nu ar fi trebuit să…

-Nu, nu e vina ta. Nu aveai de unde să știi. Puțini sunt cei care știu ce s-a întâmplat în realitate şi mai puțini cei care au rămas să povestească.

   Aș fi vrut să întreb ce se întâmplase cu mama lui, cu femeia ce parcă mă privea tristă de dincolo de tabloul pastelat,cerându-mi ajutorul, dar am refuzat să îi produc lui Caden o nouă rană lângă cea care se pare că nu se închisese, chiar dacă atâția ani trecuseră peste.