Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Acuzaţii

-Alessia!?

   Cuvântul părea doar o şoaptă în bătaia vântului, o petală de trandafir alunecând lin pe un lac fără început sau sfârşit, doar o rază de lumină pe cerul înstelat al nopţii. O barcă dansa graţios printre valurile unduitoare în timp ce gondolierul făcea ca timpul să se mişte alene,sub bătaia molatecă a vâslei şi murmurele sacadate ale brizei amurgului. Soarele cobora leneș spre asfințit,iar visarea picta văzduhul trandafiriu al norilor în nuanțele uitării.

-Alessia?!

  Murmurele jalnice ale pădurii adormite de gânduri şi nesomn umpleau aerul. În jur copacii își deplângeau sigurătatea,catargele scârţâiau şi se cutremurau în ritmul apei mistuite de dor şi jale,glasul cristalin al mării intonând alene cântul visării.

-Alessia!?

   Norii pufoşi de întuneric se cutremurară,şiruri de lacrimi cristaline crenelând văzduhului cu sclipiri de violet.
Cerul de dor s-a înfiorat, negura aşternându-se tot mai mult, până ce dragoni cu aripi sure și-au revărsat focul asupra cetății adormite.
San Marc bătea sinistru miezul nopţii,anunţând sfârșitul.
  Gondolierul și-a oprit mişcarea brusc,lăsând vâsla să se ciocnească alene de lespezile de marmură albă ce încadrau valurile neliniștite, iscate de glasul vântului şi chemările văzduhului.
  A privit descumpănit spre cerul ce devenea din ce în ce mai negru, în mijlocul său conturându-se uşor o sclipire,care continua să danseze în jurul semilunii de cleştar, asemeni unei închisori din raze de lumină,apoi și-a întors ochii spre mine. Erau mai negri decât smoala şi privind în profunzimea lor am simțit că sufletul mi se mistuieşte sub flăcările pârjolitoare ale infernului.

-Şfârşitul e aproape!

  Frică. Spaimă. Şi sfârșire. Toate aceste sentimente se învolburau în mine,creând un amalgam în care nimeni şi nimic nu mai ştia ce se întâmpla de fapt.
  Sângele mi se preschimbase brusc în praf roşu de rubine ,inima luase forma unui cub de gheaţă,obrajii mi-i simțeam reci şi fără vlajă,bujele încremenite. Doar ochii şi mintea mai păstraseră ceva din licărul slab al vieții care se stingea treptat şi asta doar ca să privească cum se apropie sfârșitul şi să conştientizeze că totul…pierise.
Cel puţin în mine. Spusele bărbatului îmi furaseră tot ce însemna speranţă, bunătate sau optimism, condamnându-mă să plutesc în derivă pe o mare de lacrimi. Şi oricât aș fi încercat să le i-au înapoi,ceva mai presus de puterile mele mă lega asemeni unui liant de lumea celor morți, din care simțeam că şi el făcea parte.
Mâinile şi picioarele începeau să i se estompeze, învăluite în ceaţă, un miros slab de tămâie înconjurându-i silueta din ce în ce mai vagă.
Ameţeala şi greaţa mi se strecurau încet-încet în trup, trăgându-mă tot mai mult spre inconştienţă...

-Caden!

  Şi atunci,prin acel unic cuvânt,s-a dezlănţuit totul. Silueta gondolierului a pierit, mistuită de umbre, lacrimile cerului şi-au înteţit plângerea,contopindu-se cu norii plumburii şi o ploaie de stele…nu, nu de stele, ci de lumină a început să cadă din ce în ce mai vijelios pe pământul adormit. Cuşca din săgeţi de foc s-a spart, eliberânt tot ce ar fi putut fi mai rău pe lume. Sângele se prelingea necontenit de pe limanul văzduhului,colorând apa în nuanţa ocrului, apoi în cea a stelelor arzând şi în cele din urmă lăsându-i amprenta morții prin negrul profund şi atotstăpânitor.
  În aer plutea miasma sufletelor pierdute şi izul dureros al disperării.
De unde înainte nici o fiinţă nu se vedea în jur, acum locul era plin de cadavre însângerate şi cu ochii căscaţi spre cerul vineţiu,iar în mijlocul lor zăcea…

-Alessia!

  O mişcare bruscă m-a readus în propriul corp, însă amintirea acelor persoane fără viaţă continua să mă tulbure.