Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

O inimă sfâşiată în mormânt cade pe dată...

  -Nu!

   Pe tot parcursul dicuţie mă cufundasem în propria teamă, în propria minte, încercând neîncetat să îmi ridic riduri din curaj şi onoare, care să mă apere de toţi cei din jur,dar cu fiecare cuvânt spus, cu fiecare sentiment revărsat îmi era tot mai clar că,de fapt,curajul meu nu exista, iar onoarea era pe punctul de a se pierde. Trebuia să spun adevărul, trebuia să mă apăr, pentru a mai putea fi vreodată eu însămi, dar dacă asta însemna că aveam să pierd tot ce avusesem vreodată mai de preţ, atunci care era alegerea corectă ?
Minciuna mai este minciună dacă nu ai fost tu când ai spus-o, dacă teama a fost cea care te-a biruit,iar adevărul mai are vreo valoare dacă lasă în urma lui sânge şi suferinţă?
În fond, ce sunt minciuna sau adevărul ? Doar niște cuvinte, doar niște şoapte în bătaia vântului. E posibil ca murmurul pădurii să provoace atât de mult rău? E posibil ca o rază de lună să ardă totul în calea ei ? E posibil ca adevărul să nu mai fie adevărat, iar minciuna să nu mai fie minciună?
Cu inima plină de îndoieli şi regrete, mi-am pus soarta în mâinile cerului şi am lăsat zidurile să se prăbușească peste mine, după care am înaintat în străfulgerările de lumină piezişe ale soarelui, privindu-mi sfârşitul drept în ochi.

-Nu sunt o vrăjitoare şi nicicând nu am fost. Eu doar am încercat să ajut fiindcă nimeni,indiferent ce rău mi-ar fi făcut,nu trebuie să sfârşească așa. Nu m-am bucurat de necazul lui Caden şi nici nu te-am atacat, Rosalinda.

-Minciuni, minciuni şi iar minciuni! De ce nu recunoşti odată şi pentru totdeauna ce ai făcut ? Vorbești despre onoare şi valori, spui că ești o prinţesă, atunci recunoaşte-ţi vina şi spune adevărul!

  Unghiile ei lungi şi uşor încovoiate mi s-au înfipt adânc în carne, făcând ca mici dâre însângerate să mi se prelingă de pe braţ.

-Recunoaşte că tu l-ai rănit! Recunoaşte că ești o vrăjitoare! Recunoaşte că nu ești cine afirmi a fi!

  Mi-am smuncit mâna, eliberând-o din strânsoarea ei şi privind în profunzimea acelor ochi albaştrii ca apa tulbure a mării.

-Nu am ce să recunosc. Nu eu sunt responsabilă de rănile lui Caden şi nu sunt o vrăjitoare!

  Imediat cum am rostit aceste cuvinte am revăzut ca prin vis ultima parte a acuzaţiei, fiecare silabă răsunându-mi în minte.
Recunoaşte că nu ești cine afirmi a fi!

   Cine afirmi a fi. Cine afirmi a fi.
Oare Rosalinda știa? Oare își dăduse seama că nu eram o prinţesă, ci o cerşetoare? Dar cum ar fi putut să ştie? Cum?
Şi cum aș fi putut eu să dezvălui adevărul? Un adevăr ce nu era al meu,dar care îmi mistuia sufletul.

   Imaginea femeii misterioase mi s-a conturat încet-încet în spatele pleoapelor, la fel de liniştită, la fel de ascunsă în umbre ca întotdeauna şi rostind mereu aceleași vorbe,vorbe din care tot ce pricepeam erau frânturi, însă îmi străpungeau inima din nou şi din nou şi din nou.

   Nu ai voie să spui cine ești …persoana iubită …prețul suprem…profeţie …blestem…

  Cum aș fi putut să spun adevărul dacă cineva avea să-şi piardă viața din cauza mea? Dacă asta însemna că Aiden era sortit pieirii? Cum aș fi putut să mă salvez pe mine, dar să condamn pe altcineva la o suferinţă şi mai mare?

-Recunoaşte!

  Privind în adâncimea ochilor umbriţi de genele lungi şi plecate,am simțit un fior rece străbătându-mi trupul. Moarte. Sânge. Răzbunare.

-Las-o în pace, Rosalinda. Convingerile tale nu puteau fi mai absurde de-atât.

  Cât de mult, cât de mult aș fi vrut ca vocea să-i aparțină celui pentru care eram gata să mă sacrific, dar glasul ce pleda în favoarea mea nu era nicidecum al lui.