Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Între raţiune şi speranţă

   Din perspectiva lui Caden

   Mergeam agale pe holurile goale,fantomatice în lumina jucăuşă a astrului ceresc,răsunând parcă de ecoul unor ţipete zăvorâte undeva în adâncul unei inimi îndurerate când un junghi ameţitor îmi străpunse pieptul, exact în locul în care însemnul lupului ar fi trebuit să își ducă liniştit somnul.

   Alessia...ce făcusem?!
Fusesem atât de aproape, părul ei lung şi chilimbariu atingându-mi fața, iar respirația-i caldă mângâind uşor pielea mea atinsă de frig şi ger.
Fusesem atât de aproape,atât de aproape...însă eu o respinsesem aducând vorba de Aiden şi de ceea ce ştiam că simțeau unul pentru celălalt. Poate că îmi pierdusem unica şansă de ai mai putea arăta vreodată ce însemna şi va mereu avea să însemne pentru mine...dar trebuia,pur şi simplu trebuia...să o fac, trebuia. Şi la urma urmei ce era dragostea adevărată, cea care te făcea să speri şi apoi să sângeri, cea care speranţele îţi lumina şi apoi ţi le distrugea ?

   Dragostea era o muzica a cărei frumuseţe nicicând nu se pierdea.
Era durerea plină de dulceaţă. Era un sentiment ce odată experimentat, nicicând nu putea fi uitat,iar cel îndrăgostit era al suferinţei şi bucuriei condamnat.

   Dacă vroiai să afli despre dragoste,pe cel ce venera dragostea să-l întrebi trebuia, să întrebi privighetoarea ce se îndrăgostise de trandafir ori să întrebi fluturele ce
viața îşi sacrifica pentru flacără fără să ezite. Ar fi trebuit să întrebi cum de soarele iubea luna, deşi îl eclipsa,cum de zăpada strălucea voioasă în lumina zorilor pentru ca mai apoi să se topească şi să dispară fără urmă. Ar fi trebuit să întrebi cum de prădătorul ajungea prada să-și iubească și cum de condamnatul nu își privea călăul cu nemăsurată ură. Ar fi trebuit şi ai fi putut să întrebi oricând şi pe oricine,însă nu ai fi primit niciun răspuns fiindcă nu exista sau cel puţin nimeni nu îl descoperise încă.
Dragostea nu avea motiv, răspuns sau scop. Neînțeleasă era, o taină de nepătruns şi un lucru atât de firesc în acelaşi timp. Așa cum nu exista motiv pentru ca privighetoarea să se rănească în spinii trandafirului sau ca fluturele să se mistuie sub vraja flăcării pâlpâitoare,așa un suflet crud şi rătăcitor nu ar fi trebuit să se lase purtat pe aripile iubirii, nu ar fi trebuit să-și privească prada cu căldură sau să se cutreme sub atingerea ei,dar totuşi o făcea pentru că așa era iubirea,secret străvechi, taină a cărui răspuns fusese de vreme uitat,parfum înşelator şi licoare a vieții. Era sentimentul fără de vârstă, prins în timp şi spațiu,neînţeles,neîndurător, minunat şi necruţător. Era o buclă temporală,era un vânt rătăcitor, un val apărut de nicăieri care te sufoca cu imensitatea lui.
Şi cât de dulce-i era sufocarea!
Nimeni nu era scutit, nimeni nu scăpa, toţi şi fiecare în parte niște simple marionete în mâinile ei eram.

   Întrebarea era : Cum putea călăul să se elibereze de sub sabia iubirii? Cum mai putea fi cel de dinainte când el luase locul condamnatului şi
sentinţa îşi aştepta?
Nu putea şi nicicând nu avea să poată. Cale de scăpare nu exista,nicicând nu existase, nici pentru mine, nici pentru nimeni altcineva.

  Ce mai puteai face când din rege ajunsese-i supus? Ce mai puteai face când ajunsese-i cel mai nenorocit sclav de pe lume, privat de libertate şi prins în mrejele iubirii?
Puteai doar să aștepți, să te bucuri cât dura şi să plângi cu lacrimi de sânge atunci când avea să se sfârşească.

  Ce aș mai fi putut eu să fac acum, rănit şi istovit pe dinăuntru, prins între raţiune şi speranţă?
Știam că era greșit, toată fiinţă mea striga acest lucru,dar nu mă puteam convinge să îi spun Alessiei adevărul despre mine şi despre secretul pe care îl păstrasem mulţi ani ascuns. Nu puteam să înlătur iubirea lui Aiden din inima ei şi îndoiala, gelozia dintr-a mea. Nu puteam.

   Acolo...după ce căzusem într-un somn adânc,bântuit de coşmaruri şi remușcări,mă trezisem înconjurat de brațele ei delicate,în timp ce o mână îmi mângâia suav locul din care, cu ceva timp în urmă, se scurseseră şuvoaie de sânge. Îmi aminteam totul, de ce plecasem de la castel, discuția cu Rosalinda, disperarea ce mă cuprinsese, neatenţia de care dădusem dovadă. Îmi aminteam cum universul se făcuse negru în jurul meu, cum mă trezisem singur în peşteră,sângele meu închegat colorând podeaua.
Mârâiturile mele înfundate şi teama Alessiei îmi erau încă mult prea vii în minte,bântuindu-mă în repetate rânduri.
Grija ei neobișnuită pentru mine, vinovăția care mă sufocase, refuzul de a fi ajutat şi dorinţă de a muri aveau să facă parte veșnic din mine. Dar, când am deschis pentru a doua oară ochii în peşteră, degetele ei moi şi catifelate îmi mângâiau blana albă ca zăpada. Nu se temea de faptul că eram un lup, nu îi era frică să-mi şoptească lucruri liniștitoare la ureche sau să mă lase să-mi plec capul în poala ei.
Da, era un gest necugetat, dădeam dovadă de un imens egoism dar cum aș fi putut să dau cu piciorul unei asemenea șanse, șansa ca ea să nu mă mai privească cu ură măcar pentru o clipă, șansa să-i pot vedea căldură în privire ? Iar acum poate că distrusesem totul.

   Știam,mereu ştiusem că pe Aiden îl iubea, era un adevăr care mă urmărea peste tot asemeni unei umbre,ştiam că eu pentru ea nu însemnam nimic şi nu aveam să însemn niciodată.
Tot ce îmi dorisem era puțină atenţie, puțină compasiune şi înţelegere...era iubire. Nu sperasem că ea va ajunge să mă iubească vreodată...însă acum?
Acum prin fața ochilor îmi trecea imaginea ochilor ei umezi, plini de căldură, asupra mea,asupra inelului din bronz şi aur,inocenţa ei,mirosul de iasomie al pielii ei,obrajii uşor trandafirii...

   Ca om poate că niciodată,dar ca animal ? Cel care voise să o omoare şi căruia îi salvase viața ?
Era un lucru nefiresc,iar șansele erau aproape inexistente,însă atunci când aveai de ales între raţiune şi speranţă care era răspunsul corect ?
Ce trebuia să faci atunci când raţiunea îţi spunea să mărturisești adevărul şi să fii urât,dispreţuit pentru asta,iar speranţă îţi șoptea să încerci să fi iubit măcar o dată în viaţă,chiar dacă aveai să pierzi pe veci iubirea decât să nu cunoști dragostea niciodată?

   Această întrebare mă mistuia pe dinăuntru, mă lega cu lanțuri de foc de sfârşitul, pe care îl simțeam atât de aproape. Dacă îi spuneam adevărul frica din ochii ei avea să mă urmărească pentru eternitate,iar dacă păstrăm taina Alessia avea să îndrăgească lupul alb ca neau ce se odihnise în poala ei, însă doar pentru o vreme.

  Nu, nu o puteam face. Nu-i puteam spune de ce eram atât de nervos mereu, de ce toată lumea mă credea un monstru, de ce eram mereu singur,de ce o respinsesem,de ce o rănisem cu doar câteva clipe în urmă... Nu puteam fiindcă dacă îi mărturiseam,acest secret avea să o distrugă şi pe ea, nu numai pe mine. Nu o puteam pune în pericol.
Dar dacă o lăsam să creadă că nimic nu se schimbase, că animalul pe care îl dezmierdase era doar atât,un animal, un lup şi că omul pe care îl întâlnea în fiecare zi era responsabil de tot ce era mai rău, că era un monstru?
Atunci ea avea să fie în siguranță.... Ea avea să-și continue viața alături.... de.... Aiden.
Iar.... eu? Eu aveam să îmi îndur soarta în singurătate, singur,mereu singur.

   Poate că asta îmi era destinul, poate că iubirea era o potecă pe care nu aveam să merg niciodată, era o floare al cărei parfum îmi era interzis.

   Dar dacă inima îmi sângera,îmi plângea cu lacrimi de sânge trebuia să lupt sau să o las să se stingă ?