Severed Souls Vol. 1 Sub Stăpânirea Spiritului

Trezirea

  Din perspectiva lui Caden

    Trei zile. Au trecut trei zile de când o veghez oră de oră, minut cu minut, secundă de secundă dar nicio schimbare. Nici măcar o tresărire a pleoapelor sau un suspin care să-mi arate că mai trăiește. Singura dovadă care atestă că sufletul ei încă nu a trecut pe tărâmul celălalt este aerul ce îi face pieptul să urce şi să coboare la intervale regulate într-un ritm monoton care uneori este atât de rar, de firav încât pare aproape inexistent. De fiecare dată când pieptul ei refuză să mai absoarbă aerul inima mea ratează câte o bătaie şi mă tem că fiecare gură de aer poate fi ultima, că inima ei va refuza să mai bată, că ea va abandona lupta pentru viaţă,că singura fiinţă care a reușit să trezească în mine sentimente de mult uitate ar putea să mă părăsească în lumea de cristal pe care mi-am creat-o şi care acum mi se pare atât de îndepărtată, de străină, de urâtă și dezgustătoare încă îmi vine greu să cred că eu sunt cel care a făurit-o.

  Am încercat orice ca să o readuc în simțiri dar totul a fost în zadar. Corpul ei respingea puțina magie pe care eram capabil să o creez și nu puteam să o transform în vârcolac. Era prea mult, nu puteam să îi răpesc libertatea de a alege, de a fi un om normal, de a trăi printre cei asemeni ei nu ascunsă în umbră așa cum sunt nevoiți să facă monștrii ca mine. Nu o puteam face să fie dependentă de razele lunii sau de adăpostul oferit de pădure. Nu puteam să o forțez să ducă o existenţă ce nu era destinată unei ființe atât de gingaşe,de fragile şi inocente ca ea când nici măcar eu nu am vrut să fiu asta, nu am vrut să fiu un monstru care o i-a razna la vederea sângelui.
   Singura opțiune ce îmi rămăsese era şi cea mai riscantă, trebuia să îi pansez rănile înainte ca acestea să se infecteze și să fie prea târziu pentru a o mai salva.
   Am crezut că va fi greu, aproape imposibil dar s-a dovedit că m-am înșelat amarnic.
   Nu am simțit nimic la vederea sângelui ei, nicio dorinţă de a mă înfrupta din el sau de al face să curgă până la ultima picătură. Tot ce simțeam era frică, frică să nu o rănesc sau să fac ceva greșit care să îi aducă mai repede sfârşitul.
   I-am legat cu grijă fiecare rană sau fractură pe care am putut-o găsi aplicând un unguent făcut din plante tămăduitoare menite să o vindece. Apoi am așteptat, era tot ce puteam face în acel moment chiar dacă inima îmi striga să nu renunț, să găsesc o altă soluţie, o altă salvare, poate să aduc o vrăjitoare care să o vindece. Dar îmi era imposibil să fac orice altceva înafară de a rămâne lângă ea. Mă simțeam legat de această fiinţă care de trei zile zăcea nemişcată în pat şi părea că doarme. Era o legătură pe care nu o puteam defini dar care era cu mult mai puternică decât mine făcându-mi plecare imposibilă şi alimentându-mi sufletul cu o speranţă ce pe zi ce trecea devenea tot mai mică dar rămânea acolo. Era speranţa că se va trezi,că voi mai putea să văd încă o dată acei ochi de smarald ce m-au fermecat.
   Multe sentimente se luptau în inima mea însă știam că până ce ea nu va deschide ochii bătălia va continua, mereu mai aprigă,mai nestăpânită,mai neîndurătoare.

  Din perspectiva lui Elizabeth

   Prima dată când am deschis ochii am regretat amarnic acest gest fiindcă imediat o durere covârșitoare mi-a săgetat trupul vătămat.
  Încet încet în minte au început să-mi revină fragmente din ceea ce s-a întâmplat numai cu o seară înainte.
   Fuga mea prin pădurea întunecoasă,căderea în apa rece ca gheaţa,acel vid negru şi nesfârșit, apoi vocea, acea voce melodioasă care m-a ghidat prin pădure pecetluindu-mi soarta. Vocea care mi-a spus că propria viață nu îmi mai aparține, că dacă nu o ascult îmi va lua voinţa şi judecata. Vocea care mi-a luat identitatea şi m-a făcut sclava cuiva necunoscut mie. Uram acea voce prin simplul fapt că deși nu mai eram servitoarea castelului și primisem titlul de prinţesă situația mea era mai rea decât înainte. Eram asemeni un animal de companie prins în lanțuri de aur care trebuia să facă tot ce spunea stăpânul fiindcă în caz contrar avea să fie aspru pedepsit.
   Un sunet înfundat, asemenea unei bufnituri mă scoase din reverie.
   Am privit cu greutate spre locul din care s-a auzit sunetul şi am văzut cum pe podea se împrăştiară câteva cioburi din ceea ce părea a fi un bol. Ochii mi se ridicară în sus urmând traiectoria cioburilor până când în raza mea vizuală apăru un chip cunoscut şi care îmi făcu să înghețe sângele în vene.
  Era el, cel de care fugisem, cel care încercase să profite de mine,cel căruia nu îi păsa de nimeni când venea vorba de propriul interes.
   Mă aşteptasem să îi pot citi răutatea pe chip dar nu. Mă privea cu niște ochi albaştrii luminoşi, cu uşurare, cu speranţă şi încă ceva, ceva ce nu credeam că voi vedea vreodată pe chipul său, cu bunătate. Chipul încadrat de părul negru ca abanosul exprima fericire, o fericire ciudată, neaşteptată.