Magnetism

Capitolul unu

Natalia trânti cu putere ușa mașinii și își rezemă capul de tetieră în speranța de a se calma și de a găsi o soluție pentru a ieși din încurcătură. Adevărul era că intrase într-o mare încurcătură după ultima ispravă săvârșită în campusul universitar.

-Gata, Natalia, calmează-te. Își spuse. Totul va fi în regulă. Ah, pe cine mint aici?! Mama mă va spânzura pentru că am fost suspendată. Mai rău, mă va diseca, mă va tăia bucățică cu bucățică și mă va da lui Max să mă halească...

S-a izbit destul de puternic cu capul de volan, tresărind la sunetul claxonului, dar rămase așa o vreme contemplând la ceea ce a facut, gândindu-se dacă a meritat.

Cu siguranță meritase. Doar nu putea să stea cu mâinile în sân, fără să se răzbune pentru faptul că-i puseseră coarne. Nu făcuse ceva atât de rău, se gândi; doar îi pusese amantei, colega ei de laborator, un șobolan în cutia cu pranzul. Era, într-adevăr viu și nu și-a speriat doar colega, ci întreaga cafenea a Universității. Iar iubitului ei, mă rog, fostului ei iubit i-a vopsit ușa camerei de cămin. Inofensiv, nu? Da, dar apoi a aruncat și un chibrit peste vopseaua proaspătă. Vă imaginați ce panică s-a creat... a avut totuși grijă să stingă focul inainte de a se extinde, dar tot a fost văzută destul de rău de către decan. Ups... Natalia s-a ales cu o lună de suspendare. O lună în care nu avea voie să stea la cămin și avea să piardă multe cursuri și laboratoare.

-La dracu! O alta izbitura. La dracu, la dracu, la dracu! Alta, și alta, și alta. Ce o să mă fac acum? Trebuie să merg acasă, doar nu o să dorm în mașină.

Se uită spre bancheta din spate a Chevroletului ei Spark care era și asa destul de mic, unde mai pui că era ocupat cu diverse, de la cărți la haine, pantofi, farduri... mașină de fată.

-Mda, cu siguranță nu am cum să dorm aici...

Făcându-și curaj porni mașina, radioul și plecă din parcarea Universității. Natalia studiază medicina în cadrul Univerității California din Los Angeles, însă casa ei se afla în Santa Clara, la aproximativ 500 de kilometri de LA. Avea mult de mers așa că nu a mai pierdut timpul. Și-a pus ochelarii de soare, deși acesta era deja la apus și a dat volumul la maxim lăsând melodia Rihannei - Shine bright like a diamond să-i încânte auzul.

Nataliei îi plăcea la nebunie să cânte atunci când conducea, chiar dacă nu avea tocmai cea mai bună voce, nu era nici dezagreabilă, așa că nu ezită să cânte cât o țineau plămânii în timp ce se chinuia să iasă din aglomeratul oraș. Pozitivitatea era cu sigutanță calitatea ei cea mai de preț. Nu concepea să vadă răul într-o situație și încearcă mereu să vadă partea plină a paharului. În orice rău există un bine, își spune ea mereu.

-Măcar mă mai relaxez. Își zise în timp ce aștepta la semafor. Uuu, ce bunăciune!

Privirea i-a fost captată de un 4x4 ce aștepta lângă ea la semafor. O mașină mare, luxoasă și de un negru strălucitor. Îi plăceau mașinile puternice, viteza, adrenalina, însă părinții ei nu își permiteau să-i cumpere așa un bolid, drept pentru care s-a resemnat. Oricum, considera că mașina ei consumă mai puțin și se strecoară mai ușor în trafic. Cum spuneam, privește numai partea plină a paharului. Totuși, avea și ea mândria ei de șoferiță așa că a pornit „cu scârț" atunci când semaforul se făcu verde. Numai așa în ciuda șoferului de lângă ea. Râdea cu poftă și se îndrepta spre ieșirea din oraș atunci când observă că o lasă privirea. Își dădu jos ochelarii de soare și aceasta reveni la normal.

Noaptea se revărsase deja peste oraș iar Natalia a oprit câteva minute la o benzinărie pentru a-și face proviziile și a merge la toaletă. O aștepta o noapte lungă. Cafea, ciocolată, biscuiți, chips-uri și din nou ciocolată, analiza ea cumpărăturile în timp ce le punea pe bandă.

-Pompa 4, vă rog.

Caserița, o doamnă cam de vârsta a doua și vizibil plictisită de slujba ei scană produsele, făcu un calcul rapid și spuse:

-47 de dolari și cincizeci de cenți.

Vocea ei o cam zgâria pe timpan pe Natalia dar totuși îi afișă veșnicul ei zâmbet molipsitor în speranța de a o înveseli puțin pe doamna din fața ei. Nu mergea.

-Ah, și un frappe dinăsta. Zise ea și i-a înmânat sticla pentru a fi scanată.

-Și dozele astea de Coca Cola, vă rog... se pisici puțin, văzând că o iritase pe caseriță cu revenirile ei.

A plătit și a ieșit din benzinărie cu plasa încărcată, dar nu înainte de a-i ura femeii o seară frumoasă și de a-i spune să zâmbească mai mult, că-i stă bine. Așa era Naty, îî plăcea să facă lumea fericită.

Mergând mai încet decât limita legală a fost claxonată de câteva ori, dar nu prea îi păsa, ea încerca să-și pună zahăr în cafea exact atât cât îi place; exact un pliculeț și jumătate. Sorbi cu grijă din latte-ul fierbinte cu aromă de vanilie. Perfect. Acum era timpul să se gândească la o minciună pentru mama ei, nu avea să fie o discuție prea ușoară. Tatăl ei era mai înțelegător, poate chiar delăsător uneori, dar mama ei... era o adevărată furtună atunci când se enerva.

Nu era prea atentă la drum, încercând să găsească un post de radio cu muzică mai energică pentru a o ține trează, când, deodată o siluetă s-a conturat în fața mașinii ei. Noroc că nu avea viteză prea mare altfel îl lovea pe bărbatul ce apăruse brusc în fața ei.

A frânat puternic și o parte din latte a ajuns pe picioarele ei dezgolite.

-Arș! Maldita... se abținu cu greu să nu înjure, însă acum altceva o îngrijora mai tare. Ce naiba făcea omul ăsta?

S-a concentrat mai bine, mijindu-și ochii și l-a văzut pe bărbatul din fața ei cum se sprijinea de balustrada podului.

-Oare încearcă să se sinucidă?

Fără să mai stea pe gânduri Natalia puse mașina pe avarii, deschise ușa și coborî grăbită din mașină.

-Hei! Ce faci acolo?

Întrebă cu teamă, fără să se apropie prea mult, așa văzuse ea în filme. Nu ai voie să te apropii prea mult sau prea brusc de sinucigași să nu-i sperii, sau ceva de genul acesta, nici ea nu știa prea clar.

-Ascultă-mă, orice ai de gând să faci... nu face! Se mai apropie doi pași de bărbatul ce stătea cu spatele la ea. Nu își dădea seama dacă era tânăr sau bătrân, blond sau brunet, tot ce știa era că era înalt și bine făcut și că trebuia să-l oprească. Sub nicio formă nu avea să-l lase să-și pună capăt zilelor.

-Nu merită, mă asculți? Nimic nu merită să-ți iei viața. Totul se poate rezolva...

Mai făcu doi pași dar observă cum mâna bărbatului s-a încleștat pe balustradă și s-a oprit.

-Te rog, nu face asta... Haide, te ajut eu să rezolvi orice problemă ai, îți promit, numai nu sări, te rog...

Glasul ei părea puternic însă ei îi era foarte frică. Dacă sărea ea cum îl putea ajuta? Cum îl putea salva pe omul acesta? Nu știa cum să-l convingă să nu sară. Încercă să schimbe tactica.

-Haide... nu ne cunoaștem, de ce vrei să-mi faci asta? De ce vrei să mă lași pe mine cu conștiința încărcată, ha? Ce vină am eu încât să rămân cu imaginea asta în minte. Nu fi egoist, renunță, te rog...

Văzând că nici asta nu-l face să se clintească își luă inima în dinți și s-a dus lângă el. S-a prins de balustradă și s-a urcat cu picioarele pe marginea din fier.

Vântul bătea destul de puternic și îi era puțin frică, însă trebuia să recunoscă faptul că priveliștea era cu adevărat deosebită, se vedea tot orașul, scăldat în lumină. Își imagina agitația de pe străzi, mai ales fiind vineri seara, însă aici era liniște. Liniște și frig... începu să tremure, pantalonii scurți și cămășuța din in fiind mult prea subțiri pentru frigul nopții. Ah, proiectul, își aminti brusc de ce era acolo sus.

-Așa. Nu știu dacă ești fan Titanic, dar dacă tu sari, sar și eu.

Într-un final el își întoarse privirea spre ea.