Chasing the Sun

Introducere

Hannah Danbrige. O tânără de numai douăzeci şi opt de ani care avea o fiică pe nume Marissa. Micuța a apărut pe lume când aceasta avea nouăsprezece ani. Marissa are acum nouă ani împliniți de curând; tatăl ei şi-a petrecut timpul cu ea până la vârsta de şapte ani, apoi a fost nevoit să plece în delegații cu încă doi prieteni de familie foarte buni care în momentul de față nu s-au mai întors de atunci.

Fetița s-a dus în curtea casei să se joace cu păpuşile, mama ei o privea cu tristețe. Aceasta se îngrijora pentru fiica sa, fiindcă îi era teamă să nu devină anti-socială. Hannah încerca din răsputeri să o facă să zâmbească din nou... ca la început. Dar din păcate nu există niciun leac şi chiar dacă ar fi existat; ea era dispusă de orice ca să îndrepte acest defect. Observa că Marissa este în regulă iar apoi se întoarce la faimoasa ei plăcintă cu piersici, preferata Marissei.

După un sfert de oră, Hannah iese afară cu farfuria în care avea o felie de plăcintă, păşeşte spre verandă, se uita după fetița cu părul buclat şi blond cu ochii căprui. Nu era de găsit! Simțea cum bătăile inimii se accelerau; lasă farfuria pe o masă şi merge cu pas alergat spre curte. O striga disperată dar nu răspundea, se gândea la cele mai rele lucruri care i se puteau întâmpla. S-a îndreptat spre curtea din spate, o strigă şi a văzut-o că stătea în genunchi privind în gol.

- Marissa ce cauți aici singură? Ea îi transmitea o scurtă privire.

- Marissa, scumpo, vorbeşte cu mine. S-a pus în fața ei apoi o mângăia pe față.

- Mami... o privea uimită. Miroase a plăcintă, plăcinta mea!

Hannei îi apare un zâmbet pe chip, i se scurse o lacrimă pe obraz.

- Da, iubito! Este plăcinta ta preferată. Hai să mergi s-o guşti.

O ia de mână plecând din locul acela înspăimântător. Hannah se întoarce dar nu vedea nimic la ne locul lui.

Trecuse maximum cinci minute, iar Marissa se lasă uşor pe spătarul scaunului, mângâindu-se pe burtă. Zâmbetul mamei sale nici acum nu i se pierise. O voce masculină o face să tresară pe femeie dar era doar poştaşul care a salutat-o şi i-a lăsat corespondențele în cutia poştală. Ea se ridică de pe scaun ca să meargă spre cutia din metal cu speranța că va fi o scrisoare de la dragul ei soț, măcar o vedere numai ca să ştie dacă este în siguranță şi sănătos.

Deschide uşița cutiei şi fața i s-a luminat. Era o scrisoare chiar de la tatăl Marissei. Desface cu nerăbdare, citeşte printre rânduri dar se întristase.

- Oh, haide, Sam! Nici acum nu ştii când te întorci acasă?

Vorbea singură de parcă ar auzit-o.

- Ce-i voi spune fiicei tale?

Împătureşte scrisoarea şi se întorce înapoi.

A văzut că Marissa nu mai se afla acolo; probabil s-a dus la ea în cameră, aşa credea Hannah. A luat farfuria de pe masă, o pune în chiuvetă şi urcă pe scări pentru a ajunge în camera ei, ca să se asigure că Marissa este bine, îi deschide uşa de la cameră unde pretindea că se afla. Marissa stătea înțepenită pe un fotoliu chiar în fața ferestrei privind la fel de absent ca atunci când a văzut-o în spatele casei îngenunchiată.

- ... Marissa a venit poştaşul Henry cu o scrisoare de la tatăl tău. Nu se clintea deloc.

- Când se întoarce? Spune fără nici un pic de vlagă în ea.

- ... Problema este că, nici acum nu ştie când va veni. Dar va veni în curând scumpo.

- Timp de doi ani... a zis asta. Şi azi... la fel. Zice cu vocea tremurândă.

- Îmi pare rău, scumpo. Chiar nu ştiu ce aş putea face.

- Mamă, nu te mai scuza. Nu ai ce să faci. Pot să mă obişnuiesc cu asta, doar asta am făcut până acum.

- Dacă a uitat de noi? Dacă ne-a părăsit? Se întoarce cu fața spre ea şi cu ochii înlăcrimați.

- Ce!? Nu, nu, tatăl tău n-ar face asta, Marissa. Vine şi o îmbrățişează.

- Nu ştiu ce să mai cred mamă.

Hannah o priveşte pe fiica ei... devenise matură, se speria de atitudinea ei. Dar nu putea să-i arate chestia asta, în schimb se duce spre ea şi-o îmbrățişează din nou. Îi mângâie uşor părul blonduț care bătea spre şaten, iar apoi îi presează un sărut pe creştetul capului. Aruncă o privire spre geam, un băiat stătea chiar în fața ferestrei privind. O ia pe Marissa şi o aşează pe pat spunându-i să se odihnească.

După 9 ani.

Perspectiva Marisei.

Am aşteptat ca mama să plece din cameră ca să pot asculta muzica mea preferată. Mă aşez din nou pe acel fotoliu privind pe fereastră, acel băiat care m-a urmărit de atâta timp în acelaşi loc, a plecat. Poate l-a speriat mama foarte rău încât n-a mai venit, mi se închid cu încetinitorul ochii iar muzica îmi gâdila uşor timpanele.

Ceasul deşteptător mi-a zdruncinat visele frumoase şi le-a transformat în coşmaruri. Deschid ochii şi-l văd pe tata care mă mângâia pe creştet. Da, tata s-a întors cu bine acasă, după un timp de patru ani şi de atunci nu a mai plecat. Azi mă duce tata la liceu, îmi iau rapid nişte haine, mi le schimb pe acestea apoi merg la tata să-l anunț că sunt gata.

- Tată! Sunt gata! Strig în timp ce-mi iau jacheta pe mine şi cu ghiozdanu'

- Ok, aşteaptă-mă că vin acum. Ți-ai luat prânzul? Controlez în ghiozdan.

- Încă nu. Fug spre bucătărie şi-mi iau pachetul apoi l-am pus în buzunarul din față a ghiozdanului ca să nu miroasă a mâncare lucrurile.

***

- Mersi tata! Te iubesc. Îi trimit o bezea apoi pleacă la serviciu.

- Marissa!! În sfârşit ai ajuns! Spune prietena mea cea mai bună Marie.

- S-a întâmplat ceva? Ea era cu zâmbetul până la ureche.

- Da!! Dylan m-a invitat la bal!

Sărea de sus în jos bătând din palme precum un copil mic care primeşte desert. Trec pe lângă ea şi vine după mine.

- Nu eşti fericită pentru mine?

(Shat!!) Cum stric eu buna dispoziție la oameni. Mi-am închis un pic ochii apoi i-am deschis brusc.

- Fireşte că sunt fericită! Măcar tu ai cu cine să mergi. Oftez iar Marie mă ia de braț.

- Oh, haide! Va veni un băiat şi te va invita. Sau dacă nu, îți cauți.

- Îmi pare rău, dar eu nu fug după băieți, Marie.

Prietena mea cea bună rămâne hipnotizată într-o direcție anume. Mă uit unde se uită ea, era tipul acela care mă urmărea de când eram mici! Îmbrăcat complet în negru cu o glugă pe cap, sprijinit de trunchiul unui copac şi cu mâinile în sân privind fix spre noi. Bun, deci, tipul acesta începe să mă sperie. De unde ştie că eu învăț aici? Oare este cu noi în şcoală? Privind-o pe Marie tot aşa a rămas. Pocnesc din degete şi iese din transă.

- Uh... Marissa. Unde rămăsesem? M-am încruntat şi privesc din nou spre copacul unde se afla şi dispăruse. Se mişcă rapid!

- Marissa! Eşti cu mine? O privesc nedumerită.

- Scuze, Marie... dar ai văzut şi tu acel tip rezemat de trunchiul teiului? Ea se uită spre copac.

- Marissa, eşti sigură că acolo este sau era un tip? Ce-nseamnă asta? Numai eu îl pot vedea?

- Atunci la ce naibii te-ai blocat aşa?

- Că-mi amintisem ceva apoi am uitat. Îmi dau ochii peste cap.

- Nu mai contează. Deja este târziu. Să mergem. Merg înainte şi cu Marie pe urmele mele.