Chasing the Sun

Îngerul păzitor.

Perspectiva lui Nickolas

În două minute telefonul suna. Iau receptorul brusc și zic "alo". Nu puteam să îmi dau seama cine ar putea fii.

- Domnul Anderson? Ce puteam să îmi dau seama era că, era un băiat.

- Da. Eu sunt. Zi puștiule.

- Sunt Îngerul păzitor. Mă abțineam să nu râd. Aș vrea să ne întâlnim.

- Bine. Unde și la ce oră?

- Strada Wolfson.

- Okey, dar se află în celălalt capăt de oraș, dar în fine. Voi veni cât pot de repede.

Se întrerupe apelul, îmi iau haina cu servieta și plec spre locul predestinat. Am urcat în mașină și merg cât pot de repede spre Wolfson. Am ajuns acolo și nu era nimeni. Ies din mașină iar un fluierat se auzise dinspre pădure. Merg într-acolo... De acolo iese un tip vine spre mine și când îi văzusem foarte bine fața încremenisem.

- Castian!? Ce cauți tu aici?

- Cine crezi că, a vrut să vorbească cu tine?

- În niciun caz tu. Își rostogolește ochii.

- În fine. Nick. I-ați familia și plecați din orașul ăsta. Cât mai repede.

- Ce!? Nu pot face asta! Spune-mi de ce depinde de viața mea și a familiei?

- Tocmai asta încerc să fac. Te rog ascultă-mi rugămintea. Nu vreau să plătiți pentru nimic.

- Castian. Spune mai clar.

- Tata. Vrea să scape de voi.

Nu înțelegeam o iotă ce vrea să zică cu chestia asta. De ce ar veni fiul dușmanului meu să îmi spună asta, dacă în momentul acesta restul echipei se află aici ca să mă atace.

- Te rog... Plecați de aici.

- Ușor puștiule. Nu voi pleca nicăieri. Voi vedea la momentul potrivit ce se va întâmpla. Până atunci, du-te înapoi la tatăl tău. Nu-mi este frică de el, și transmitei tatălui tău că de abia aștept să înceapă războiul.

- Nick... Nu te juca cu focul.

- Castian, du-te acasă. Merg cu pas alergat spre mașină, urc numai decât și accelerez cât pot eu de tare până acasă.

Blestemat să fii Jacob, nu-ți voi permite să îmi iei familia și s-o ucizi. Dintr-o dată, o lumină orbitoare mi se așează în poziția ochilor și simt cum am lovit ceva tare iar în același timp mă rostogolesc tot cu mașină ajungând cu roțile în sus. Vedeam lucrurile încețoșate apoi negru.

Perspectiva Juliei.

Telefonul fix suna de zori, întrerup un pic lecțiile și fug spre receptor.  Răspund iar o voce masculină era de partea cealaltă a apelului.

- Bună seara, sunteți soția domnului Anderson?

- Nu. Sunt fiica. S-a întâmplat ceva cu tatăl meu?

- Uh... A avut un accident rutier acum câteva minute.

- Nu... Spun cu o voce stinsă. V-vă rog spuneți-mi că este bine, acum!!

- Este în regulă. Stați liniștită. Dacă, aveți cum veni acum. Este ok.

- Normal că pot veni! Închid apelul. Mamă!!! Îmbrăcă-te!! Și să mergem la spital.

Vaza din bucătărie se auzise că s-a spart. Fug repede spre bucătărie. Văd un tip mascat care o avea pe mama în brațe și briceagul pe beregată. Ce dracu se întâmplă!? Voiam să mă apropii de ea dar mai exista încă un tip care m-a prins. Mă zbat în brațele aceluia dar fără nicio șansă.