Chasing the Sun

Reținută

Perspectiva Juliei.

Au trecut maximum trei zile după concurs de data trecută iar acum, voi merge cu Yasemine să ne relaxăm şi noi după atâta învățat. Doamne iartă-mă, ce face fata asta de numai apare!? Într-o oră va începe filmul şi ea s-a decis tocmai acum să întârzie. Cred că, de vreo zece ori m-am uitat la ceas iar Yasemine tot n-a apărut. Mai bine o sun să văd dacă măcar s-a îmbrăcat. Sunetul acela când se apela suna în gol, asta nu-mi miroase a bine.

Închid apelul şi mă îndrept spre casa ei, nu stă departe. Trebuie doar să traversez. Mergeam spre locul unde traversa pietonii de obicei... spun asta pentru că, de fiecare dată văd oameni grăbiți spre serviciu, nu ştiu cei cu ei care traversează ilegal. În fine, trecem peste asta. Când să calc pe asfalt ca să trec pe partea cealaltă, o dubiță neagră se opreşte în fața mea părea foarte dubioasă, uşile s-au deschis larg. Iar o mână de bărbat m-a tras cu brutalitate direct în maşină. Asta nu-mi sună a bine. Începeam să mă zbat, să țip dar nu mă auzea nimeni.

- Linişteşte-te copilo!! Strigă un bărbat cu o voce aspră.

M-a apucat de antebraț şi m-a aruncat pe scaun.

- Dacă mai scoți un cuvânt, te decapitez. S-a înțeles?

Am dat din cap speriată şi mi-am văzut, cum ar fi de treaba mea. Mă jucam cu degetele mele ca să-mi mai calmez disperarea şi să găsesc o cale să ies de aici.

- Haide! Mişcă! M-a luat de mână coborând deodată cu mine din maşină.

- Uitați... nu vreau să creez probleme. Dar sunt sigură că ați făcut o greşeală.
- Scumpo... asta nu-i o greşeală. Este destinul.

- Iar eu nu văd că acest destin, nu mă priveşte. Serios acum, vreau înapoi acasă. Gata cu gluma!

- Oh, asta nu este o glumă. Şi deja mă doare capul la cât vorbeşti. Vorbeşti foarte mult păpuşă. Mi-e milă de iubitul tău.

- Pff... nu am iubit, din păcate. Tipul acela zâmbea la mine şi-şi zgâlție capul în stânga şi-n dreapta.

- Nu mă miră de ce. Spune în şoaptă şi mă prefac că nu l-am auzit.

- Ia gata! Multă vorbărie, strică.

Şi mirosul la fel... (îşi duce imaginar mâna la nas). Dar avea dreptate, trebuia să-mi controlez frica. Aşa mi-e felul. Când mi-e frică încep să vorbesc ca o moară stricată. Şi chestia mai nasoală este că-mi bate moartea la uşă. Am intrat într-o clădire care arăta ca un palat. Glumeşti!? Este mai mare decât "Zgârie Nori". Încă doi tipi mi-au apărut în față. Mă ia de mână apoi mă leagă de un scaun.

Mda... foarte gentil  -_- , ce pot spune!?

- Să fii cuminte până când ne întoarcem. Cineva vrea să te cunoască.

I-am urmărit cu coada ochiului şi se îndreptau spre ieşire. Trebuie să existe o soluție... o şansă. Privesc de colo până colo pentru a găsi un plan de ieşire. Haide... haide, un semn ceva. Haide doamne!! Fii şi de data asta cu mine, te rog. Şi nimic. Singura variantă era să aştept până apar din nou ei. Trecuse vreo zece minute de când mă aflu legată de scaunul ăsta nenorocit.

- Aranjează-te prințesă... ți-a venit musafirul. Mă uitam în spate.

Era un alt bărbat care avea ochelarii de soare. Doamne Dumnezeule!! Ce-i cu oamenii ăştia?? Presupun că ştiu, că se află într-o clădire în care, acoperişul îi apără de razele solare; şi-i dă brusc ochelarii jos, privindu-mă şocat. De parcă m-ar cunoaşte de undeva dar din păcate eu nu fac asta.

- Oh, Doamne... cine ar fi crezut că o dublură de a-i ei va păşi în casa mea. Zâmbeşte.

- Tânără domnişoară, tu trebuie să fii micuța Julie aka "gărgărița".

- Umh... domnule, nu vreau să par nepoliticoasă dar, ne cunoaştem de undeva? Căci eu nu-mi amintesc.

- Nici nu ai de unde, micuțo. Erai foarte mică pe când ne-am văzut noi prima dată... ultimele două cuvinte le spunea în şoaptă. Mai demult.

- Okey... deci, până la urmă ce caut aici în pustietatea asta?

- Păi, m-am gândit să facem o afacere. M-am încruntat.

- Eu nu le am cu afacerile, dar poate că, tata da.

Dintr-o dată i se mărise pupilele. Şi-a luat un scaun punându-l foarte aproape de mine, mai exact în fața mea. Eu mi-am dat capul mai în spate, că doar la acela aveam acces, iar tipul ciudat îmi zâmbeşte mişeleşte.

- Nu genul ăla de afaceri. Apropo, cred că-l ştii pe fiul meu, Castian. Sau măcar i-ai văzut măcar o dată chipul.

- Uuh... nope. Tipul pocneşte din degete şi primeşte o poză, presupun cu fiul său.

- Uite-l pe chipeş! Mi-arată poza.

Îmi picase fața când l-am văzut. Este, este... tipul cel nou!! Oh, Doamne! Nu vreau să mă văd cu el în postura asta.

- Hmm... presupun că-l ştii.

- Uite, mi-a părut bine să te cunosc sau să te revăd dar numai am timp de stat. Trebuie să ajung acasă, mama se va îngrijora.

- Hmph. Nu-ți fă probleme pentru asta. O voi anunța eu. Îmi mărisem ochii.

- Vă rog!!! Lăsați-mă să plec.

El s-a ridicat de pe scaun, îşi pune mâinile în şold, le face semn celor doi care m-au legat şi pleacă din încăpere.
- Voi fi rapid, Julie. Vreau să te prefaci că, eu aş fi în stare să te rănesc după ce ajunge fiul meu la mine. De aici lasă-mă pe mine.

- Ce!? Omule, tu ai toate țiglele pe casă! Cum să mă prefac!? Tu chiar asta vrei să faci!!

S-a lăsat pe vine.

- Scumpo, nu ți-aş face niciun rău. Crede-mă... poți s-o întrebi pe mama ta de numele Jacob. Te vei asigura de asta.

Pe uşă intra cei doi apoi Castian care-l privea pe tatăl său plictisit.

- Castian!! Mă bucur că ai venit.

- Tată... ți-am explicat de multe ori, dar tot nu vrei să te laşi.

- Ei bine... înseamnă că nu-ți cunoşti tatăl. Fiule, de data asta vreau să-ți prezint pe cineva.

Castian se apropia de scaun şi rămâne la fel ca mine de uimit. Pumnul său se încleştea întorcându-se brusc spre tatăl său.

- Ce ai de gând să faci tată?? Să aduci o fată oarecare ca să mă manipulezi? Pe fata asta nu o cunosc absolut deloc.

- Hm... păcat că pozele zic altceva. Castian, fiule... este în regulă să te îndrăgoşteşti de fetele Danbrige.

- Despre ce vorbeşti!? Nu sunt îndrăgostit de nimeni. Plus, nici nu este pe gustul meu.

Vorbele lui erau foarte dure care mă făceau să mă simt ca un nimic. Abținându-mă să nu plâng pentru că se ducea de tot reputația mea de fată "rebelă". Tatăl său se apropie de mine.
- Ok. Să înțeleg că, dacă fac asta... nu te deranjează? Scoate pistolul punându-mi-l la tâmplă.

- Oh, Doamne... te rog, nu mă omorî. Spun în şoaptă.

- N-ai de ales. Oricum mama se va înfuria dacă îi vei murdării podeaua cu sângele Danbrige.

- La dracu!! Las-o pe maică-ta!! Ți-e chiar nu-ți pasă de fata asta că va muri!?!

- O vei avea pe conştință!

- Tată nu uita că tu ai pistolul în mână.

Băiatul ăsta n-are niciun pic de inimă?? Eu nu-l cred pe nebunul ăsta că nu mă va omorî. Auzisem când pistolul se încărca.