Chasing the Sun

O parte din adevăr

Perspectiva Juliei

Mă pregătesc să plec spre tata la spital, da, după cum vedeți, Castian a avut grijă de tatăl său ca să-l convingă pentru a ne lăsa să părăsim curtea. Plus, nu vedeam de ce nu ne-ar lăsa să părăsim casa? Castian apare cu mașina sa direct în fața casei. Îl salut pe Jacob și Lindsey, urc în mașină iar el pleacă de pe loc numai decât. Trecuse un minut de nu a scos niciunul un sunet, sinceră să fiu mai trăgeam cu un ochi spre el.

Era foarte concentrat pe ceea ce face. Oare la ce s-o gândi? Să-l întreb? Neah, sigur nu va răspunde tocmai ce gândea. Trebuie să îi atrag atenția cumva.

- ... Mulțumesc. Spun cu o voce stinsă iar el își mișcă ochii spre mine.

- Pentru ce? Întreabă nedumerit.

- Pentru faptul că, mă ajuți cu tata. Sincer, nu era nevoie să vii și tu. Zâmbea.

- Stai liniștită. Nu-i mare lucru. Apropo, nu am voie să îmi văd socrul? Se uita la mine zâmbind.

- Cas... Vrei te rog să nu vorbim de asta? Plus, tata ar înnebuni dacă ar afla ce vrea tatăl tău să facă.

- Oh, haide! Chiar așa de rău sunt? Ai văzut și tu că nu mușc... Foarte rău. Îmi dau ochii peste cap.

- Aici nu-i vorba de tine, Cas. Dacă ar afla tata.. va veni după voi în halatul ăla și i-ar rupe mâna lui Jacob și l-ar bate cu ea.

- Pot să te întreb ceva intim? Oftez și îi fac semn să îi de-a drumul.

- Care-i motivul întemeiat de-a nu-mi accepta cererea în căsătorie? Și de ce ai face-o? 

Wow, m-a luat prin surprindere. Chiar nu știu ce să-i răspund. Nu vreau să îi rănesc sentimentele. Ok, Castian este un băiat bun, simt asta. Dar ceva mă reține... Este complicat răspunsul și sigur nu-l va înțelege.

- Nu știu să îți răspund... M-ai luat prin surprindere.

- Ok, te pot ajuta. Ai face-o din iubire sau nevoie?

- Chiar nu știu Castian... Normal căsătoriile se organizează pe baza iubirii mirilor. Dar în cazul nostru este foarte complicat.

- Dacă ai fi obligată să faci nunta asta, cum ai proceda?

- De ce ești atât de curios pe subiectul ăsta? Și așa ești la fel că mine. Chiar nu înțeleg de ce pui întrebările astea.

Îl lăsasem fără cuvinte. Își revine concentrația pe drum; sunt sigură că l-am deranjat cu răspunsul... Of, Doamne dă-mi putere. În minutul următor am ajuns la spital. Cobor din mașină, el stătea pe gânduri. L-am lăsat în pace și am înaintat spre clădire.

Întreb pe recepționeră de sala tatălui meu și îmi spune numai decât. Parcă eram așteptată, ajung în fața ușii. O deschid încet, tata stătea întins și cu ochii închiși, respirând mai lent. Las cadourile pe fotoliu și mă pun pe marginea patului cuprinzându-i mâna.

- Gata, tata, sunt aici. Nu ești singur. Îl mângâi pe frunte apoi îl sărut pe vârful nasului.

- Julien..? Tu ești? Îmi înghit lacrimile zâmbindu-i cald.

- Mama ta... Unde este?

- Este bine. Este în siguranță.

- Julien de ce mă minți? Mama ta de ce n-a venit?

- Calmează-te tată. Mama este la serviciu. Mint cu nerușinare.

Dintr-o dată, alarma de incendiu se făcea auzită în tot spitalul. Tata se uita în stânga și dreapta. Observ un scaun cu rotile, îl iau de acolo și îl ajut pe tata să se ridice în fund.

- Haide, tată. Mergem acasă. Dar prea târziu doctorul deja sosise.

- Ce credeți că faceți domnișoară?

Perspectiva lui Castian.

Ce durează atât de mult? Până acum trebuia să vină. Simt că ceva nu-i în regulă. Mă trezesc din gândurile mele din cauza telefonului mobil care vibra de zori. Era tata. Răspund plictisit.

- Cas. Unde sunteți? Îmi dau ochii peste cap.

- La spital. Unde aș putea fi? Tata devenea agitat și vorbea foarte repede.

- Ia-o pe Julien și plecați cât mai repede. Oamenii lui Bastian sunt în clădire sunt pe urmele lui Nick.

- Și când aveai de gând să îmi spui? Adică mai devreme, în fine-- iar Nick? Cum facem?

- Nick se va descurca. Tu du-te și ia-o pe Julie și veniți acasă.

Îmi închide apelul în nas și cobor numai decât din mașină fugind spre intrarea din clădire. În holul principal se aflau doctori, asistentele plimbând pacienții dintr-o cameră în alta. Și merg să caut salonul lui Nick. Îl găsesc până la urmă dar era doar Nick respirând accelerat și zdruncinând din toate părțile ale corpului.

- Nick! Nick! Calmează-te!! Unde-i Julie? Încercam să-l liniștesc.

- Nenorociții!! Mi-au luat fata!! Castian înapoiază-mi fata. Țipă de zori.

- Bine, am înțeles. Mă duc s-o salvez.

Îl sun pe prietenul meu cel mai bun și răspunde cu gura plină de mâncare.

- Jax. Vino la spitalul central în camera 103. Îl iei pe Nick și îl duci într-un loc sigur. Ai grijă să aibă tot ce îi trebuie, eventual angajează o asistentă medicală.

- Bine. Voi fi în curând acolo. Închid apelul.

- Nick, va veni cineva să te ia. De restul mă ocup eu.

Când să plec el mă strigă. M-am întors și ceea ce îmi spusese rămăsesem mască.

- Ai grijă de tine... "Îngerul păzitor" zâmbesc apoi fug în căutarea lui Julie.

Perspectiva Juliei.

Încerc să deschid ochii cât pot dar nu prea se vedea nimic, doar o lumină oarbă. Niște voci se auzeau în încăpere. Observ că erau trei bărbați care jucau table. Vederea mea devenea la normal și eram legată de un pat de spital cu, curele ca la spitalul de psihiatrie. Mă zbat atrăgându-le atenția asupra mea, unul dintre ei se ridică râzând atigându-mă cu lama cuțitului.

- În sfârșit te-ai trezit. Cum a adormit prințesa?

- Cine sunteți și ce vreți?

- Nu se observă? Suntem chirurgi, ești în sala de operație. Ceilalți doi se amuzau.

- Sunteți, voi chirurgi când voi deveni eu preot. Ca să vă spovedesc.

- Hm.. îmi placi, ai unor. Zâmbesc fals.

Ușile se deschid și încep să strig după ajutor, în întuneric nu prea îmi dădeam seama cine ar putea fii. Se apropie mai mult și nu știam sigur dacă să mă bucur sau să mă tem. Ben se poziționa în fața patului. Numai înțeleg nimic. Ce caută Ben cu indivizii ăștia?

- Ben, pentru numele lui Dumnezeu. Ce mă bucur că ești aici!

- Și eu mă bucur, baby. Zâmbea malefic.

- Cine sunt nebunii ăștia trei? Încercam să mă dezleg.

- Oamenii mei. Nu înțelegeam la ce se referă.