Chasing the Sun

Femeia tăcută

Perspectiva Marissei.

Sorbăi liniştită din cafea, stând pe fotoliu privindu-l. Se chinuia să-şi deschidă ochii, dintr-o dată face ochii mari, se uita de jur-mprejurul său şi al sufrageriei apoi mă văzuse pe mine care beam liniştită cafeaua. "Uhm... iubito? Cumva am adormit aici?"  Aşez cana pe măsuță fără a scoate un sunet.

- Mda, aşa se pare. Se masa uşor pe frunte strâmbându-se.

- Te doare? Întreb scurt. Încuvința apoi se uita la mine.

- Sper că nu am făcut ceva greşit.

Vedea că nu zic nimic, apoi îşi lasă privirea în jos. Încercând să se ridice de pe canapea, încă se dezechilibra uşor dar până la urmă îşi controla mişcările. Ei bine, cum toți ştiam că alcoolul aduce adevărul întotdeauna la iveală, am aflat ceva fără ca el să ştie şi să vrea. De data am decis să fiu femeia tăcută ca să nu-mi stric căsnicia. Nu-mi doresc ca fetița mea să crească fără tată.

M-am ridicat de pe fotoliu pentru a pregăti micul dejun şi să-l pregătesc de serviciu. Am mers spre camera lui Julie, el se afla aici mângâind-o pe obraz cu ochii în lacrimi. Ce-a pățit aşa dintr-o dată? "Scumpo, orice greşeală aş fi făcut, te rog să nu mă urăşti, chiar dacă ți-ar spune cineva să faci asta. Ascultăți inima iubita lui tata şi totul va fi în ordine"  o săruta pe frunte când să plece, el m-a văzut.

- Nu ştiam că eşti acolo... îşi şterge lacrimile apoi trece pe lângă mine.

- Nikolas. Merg după el. Voiam să zic că nimeni nu-i va ordona fiicei noastre viața. Nu-ți fă griji, apropo micul dejun este gata.

- Bine. Mulțumesc. Vin spre el să-l îmbrățişez apoi să-l sărut. Dar el îmi pune mâinile pe umeri şi mă împinge uşor.

- Nu am timp... iartă-mă. Întârzi la lucru. Mă uitam la el, vedeam că nici măcar nu se uita la mine şi am plecat. 

După 15 ani. (Volumul 2)

Perspectiva Juliei.

Îmi aranjam cămaşa pe care o purtam acum, coada de cal şi fustița. Iau ghiozdanul de lângă birou, cobor scările la mama care pregătea micul dejun. O salut pe mama mea şi ea proceda la fel doar că eu i-am dat un sărut scurt pe obraz. M-am aşezat pe scaun, am luat din ghiozdan caietul la chimie pentru a-mi corecta tema.

- Hei, fără teme la masă. Spune mama iar eu i-am zâmbit.

- Dar, mamă... este importantă tema asta. S-ar putea să ne dea subiectele din temă. Şi vreau să iau o notă mare la olimpiadă.

- Of, bine. Când va fi olimpiada?

- Azi, după ore.

- Ai emoții? Mă uitam în ochii ei, apoi mi-o las în jos.

- Am înțeles răspunsul draga mea. Dar stai liniştită totul va fi bine. Nu trebuie să-ți fie frică, iar emoțiile nu le face să devină obstacole... te gândeşti că voi fi cu tine.

I-am zâmbit slab, iau caietul de pe masă şi-l îndes în ghiozdan apucându-mă să mănânc. Dar întrebarea asta îmi stătea pe limbă... nu puteam rezista fără să întreb.

- Mamă, tu nu vii?

- Îmi cer iertare scumpo, chiar nu am cum să ajung. Am o grămadă de procese de rezolvat.

- Măcar tata va veni? I-a înghețat glasul şi nu spunea nimic.

Oftez exasperată, apoi plec de la masă. Mi-am luat telefonul de pe măsuță şi-l apelez pe tata. Îmi dădea cu ocupat. Se putea? O las aşa, poate mă sună el când poate. Merg din nou în bucătărie, mama strângea masa, am luat ghiozdanul şi am plecat. Paşii mei nu se grăbeau deloc, am ajuns în stație prietena mea deja m-aştepta acolo. O iau în brațe dar săraca s-a speriat. Încep să râd, ea doar îmi zâmbea.

- Ei?? Ce ți-a luat atât?

- Scuze... am încercat să dau de tata.

- Ai nevoie de bani?

- Yasemine, nu totul se rezumă la bani. Ci la sprijin, atenție. Mulți copii au uitat de lucrurile astea.

- Ok, ok... nu trebuie să te alarmezi aşa. Deci... se pare că amândouă suntem părăsite la olimpiadă.

Autobuzul se făcea sosit, uşile se deschideau. Am urcat deodată iar nişte paşi accentuați se auzeau în spatele meu. Era un tip. Probabil este nou. Îl saluta pe şofer, eu m-am aşezat lângă Yasemine. Tipul se uita la mine timp de un minut iar eu încercam să nu-l bag în seamă. S-a dus în spate fiindcă l-a strigat nişte prieteni iar eu mi-am văzut de ale mele.

Cu timpul m-am ridicat pentru că trebuia să coborâm. Deodată şoferul a pus frână bruscă iar cineva se dezechilibrase dar s-a cuprins de talia mea. M-am întors şi era acel tip nou. Toți de acolo se uitau la noi formând un "O" perfect.

- Iartă-mă... ridic mâna în semn că nu este nevoie de explicații.

- Este în ordine. Merg înainte cu el pe urma mea.

***

Merg spre cantina şcolii citind cartea mea preferată. Zâmbesc timid la fraza pe care o citisem. Am intrat înăuntru, iar din greşeala mea dau peste cineva de-i vărs paharul cu suc direct pe tricoul cel alb. Măresc ochii, mi-am ridicat privirea, era acelaşi tip. Închid cartea şi-mi cer mii de scuze dar el se uita spre tricoul lui.

- Ah... şi era unul dintre cel preferat. În acel moment, mă simțeam foarte prost. (Uurrgh!! Idioato!!)

- Umh... îmi cer mii de scuze. Este vina mea. Iartă-mă...

- Stai liniştită... doar se curăță, nu? Zâmbeşte gingaş.

- Păi, da... dar tot îmi cer mii de scuze din cauza neatenției mele. Ce poată să facă o tocilară ca mine? Râd fals.

- Aici a fost şi vina mea... trebuia să te avertizez dar apoi nu mai aveam norocul să-ți văd ochii... apropo, sunt foarte frumoşi.

Era uimită de cuvintele pe care le spunea. Probabil mă înroşisem. M-a atinge un pic pe umăr apoi a plecat ca un vârtej, iar parfumul lui îmi făcea ca toate simțurile să le facă să se cutremure. Prietena mea cea mai bună mă atinge pe omoplat, m-am trezit din acel vis de care nu voi avea niciodată parte. Să-l descopăr mai mult. Nu! Trebuie să mă concentrez pe olimpiadă.

- Hei. Mai eşti cu mine? Mi-am scuturat capul apoi o privesc pe Yasemine.

- Da... sunt copleşită de emoții. Ea zâmbea.

- Stai liniştită, totul va fi bine. Voi fi lângă tine. Îi zâmbesc slab.