Chasing the Sun

Marele secret pe jumătate.

Perspectiva lui Marissa.

Cobor pentru prima dată scările în lene iar mama o observ că suspină acolo pe canapea. Cu paşi mărunți merg spre mama care nici acum nu mi-a simțit prezența. Cumva se uită la poze? Oof... mama este aşa emotivă! Parcă cineva a murit. M-am apropiat mai mult de canapea şi era o poză în care se îmbrățişau fericite. Ştiu că una din ele sunt eu... iar cealaltă? Semăna foarte leit cu tata; deci pozele acestea nu le-am văzut în viața, crezând că sunt fotografii cu nunta părinților mei.

- Mamă... de unde sunt pozele astea? Ea s-a întors brusc.

- Astea? Umh... le-am găsit prin pod. Mă gândeam să fac puțină curățenie acolo. Ai văzut şi tu cât praf este.

- Şi de ce plângeai? M-am aşezat lângă ea, iau aceea fotografie care mi-a prins atenția.

- Eu? Nu plângeam. Doar ştii cum sunt eu... mai emotivă. Îmi zâmbea cald. Îi arăt poza şi zâmbetul i-a pierit.

- Cine este?

- Fetița unei prietene.

- Dar seamănă foarte mult cu tata.

S-a ridicat brusc de pe canapea direct spre fereastră. Se pare că am intrat într-un subiect foarte sensibil dar şi palpitant. Merg spre mama luând-o în brațe pe la spate. Ea mă mângâie uşor pe antebraț. "Stai liniştită. Tatăl tău nu m-a înşelat dacă la asta te-ai gândit" atunci care-i baiu'? Eu tot n-am înțeles. De ce plânge? Tata n-a înşelat-o, n-a murit nimeni. Mama ascunde ceva, iar eu voi afla. Iau poza şi fug la mine în cameră.

- Cine ai putea fii? Verişoara mea... exact cum a spus mama... sora mea. Vorbeam cu mine însumi.

- Hei, dulceață! Te-ai trezit? Intrase tata pe uşa camerei mele.

- Da... se apropia de mine şi vede poza.
- De unde ai poza? Se uita la mine, ba la poză.

- Am găsit-o. Dar eu nu cred că asta-i important. Mai important este... cine-i fata care stă lângă mine şi cum ne luăm în brațe de parcă am fii ca nişte foarte bune prietene.

- Adevărul este că... erați cele mai bune prietene. Câte prostii făceați împreună şi să apărați una pe cealaltă.

- Tată, despre ce vorbeşti? Ofta îndurerat.

- Marissa, poate nu-ți va veni să crezi dar... ea este sora ta, Rosalinda.

Dintr-o dată pupilele mi se dilatau, simțeam un gol în mine foarte adânc. Stai aşa, de ce nu mi-a zis mama de chestia asta? Adică, am trăit cu ea timp de optsprezece ani în aceeaşi casă. Cum a putut să-mi ascundă asemenea lucruri care depindeau de viața mea şi de cine sunt. Dar altă întrebare mă frământă, unde este sora mea? Tata m-a trezit din gândirea mea care nu-mi dă pace, luându-mă în brațe.

Mama îşi face şi ea apariția cu ochii înlăcrimați. Venind în fugă la mine şi procedând la fel ca tata. Mă uit la cei doi care priveau în jos, mama nu se oprea din plâns.

- Bun, că acum am aflat că am o soră de care eu nu ştiam de atâția ani, cum s-a întâmplat şi unde este?

- Mergeam într-o excursie cu toții, cântam, spuneam glumele pe care voi două le adorați... iar un şofer turmentat a intrat în noi atât de puternic încât ne-a aruncat de pe pod direct în apă.

- Tatăl tău şi cu mine am putut ieşi din maşină. Când să mergem după voi două, pompierii ne-au luat iar scafandrii s-a dus după voi.

- Dar ne-a spus că doar o singură fată a găsit. Adică pe tine. Ne-au spus că o s-o caute în continuare şi dacă găseşte ceva ne anunță. 

- Şi? V-a mai spus ceva? Mama dă din cap negativ. Dar eu cum de nu mi-am adus aminte de accidentul ăsta?

- Ai fost inconştientă. Şi culmea că de accident nu ți-ai adus aminte, ca prin minune a dispărut. Nici noi nu am înțeles cum.

Mama cu tata au plecat din camera mea iar eu am rămas în gândurile mele. Cineva îmi bate îmi bate în geam, mă uit spre acesta şi era Fabio. Ce-o fi pățit? Deschid geamul iar el îmi zâmbeşte cu acei dinți de un actor de la Halliwood. "Hello, păpuşa. Cum te mai simți?"  Ce l-a apucat? Îl las să intre în cameră. Aşezându-mă din nou pe pat.

- Ce-i cu moaca asta? Vine lângă mine.

- Nimic. Doar ce am aflat că am o soră. Ori este moartă, ori încă trăieşte. Nu ştiu nimic de ea.

- Am o idee. Mă uit la el încruntată. Să mergem s-o căutăm.

- Eşti dus cu capul? Unde mergem noi ca să o găsim?

- Taci din gură şi vii cu mine sau stai aici cu gândul la sora ta, unde este?

- Bine. Aşteaptă să mă schimb.

***

Fabio şi cu mine am ajuns la spitalul unde am fost internată. Mergem spre recepționer, îi zâmbesc politicoasă iar el avea o privire non-şalantă.

- Bună ziua. Am şi o întrebare. Când să spun următoarea întrebare, Fabio mi-a luat-o înainte.

- În arhivă mai aveți dosarele pacienților de acum 17-18 ani? Tipul din fața noastră se uită încruntat la noi.

- Îmi pare rău domnule. Noi nu avem acces la arhivă.

Închid ochii preț de o secundă, iar mi-e îmi vine altă idee. Sper să fie bună. Îl trag pe Fabio de braț într-o parte.

- Mai bine mergem la poliție decât să ne țigănim cu ăştia. Unchiul meu lucrează acolo şi poate să ne ajute.

- Bine. O ia înainte şi după el.

Am urcat în maşina lui sport de care nu ştiam absolut nimic, îmi pun centura iar telefonul mobil îmi vibrează. Chinuindu-mă să-l scot din buzunarul pantalonului, din greşeală îi răspund lui Jacob. La naiba!! Nu voiam să fac asta.

- Hei, Marissa. Unde eşti? Am fost până la tine iar mama ta mi-a zis că ai plecat să te plimbi.

- Umh... de ce nu-ți petreci timpul cu Cathrine? Am plecat în oraş fiindcă am treabă.

- Ooh, serios? De abia am scăpat de ea. Hai spune te rog unde eşti.

- Cu Fabio.

- Ce faci cu Fabio? Unde mergeți?

- Stai calm. Nu mergem la întâlnire. Mergem la secție.

- Ce? De ce? Ce-a făcut idiotul?

Deja mă obosise cu atâtea întrebări. Îi închid apelul în nas. Apoi văzându-mi de treabă. Fabio mă priveşte râzând, l-am întrebat ce a pățit dar nu răspunde. În maxim cinci minute am ajuns în fața secției. Unchiul meu tocmai iese din clădire cu nişte dosare. Îl strig şi mă priveşte uimit.