Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 5

Deschid ochii și îmi flutur de câteva ori genele până când reușesc să văd clar. Mă aflu pe un drum pustiu, împrejmuit de mai multe oglinzi. Mă ridic de pe solul tare și mă îndrept spre una din ele. Când mă apropii de aceasta, o amintire cu bunica îmi apare reflectată, atunci când m-a învățat să merg pe bicicletă. Zâmbesc la acel moment plin de fericire din viața mea și continui să merg de-a lungul drumului, uneori oprindu-mă în fața oglinzilor ce se întind până la linia orizontului. Cum am ajuns aici?

O aură strălucitoare apare în fața mea și mă face să tresar. Mă apropii cu pași mici de ființa ce se formează imediat lângă mine. Pare a fi un om, însă aripile-i splendide, trăsăturile-i perfecte, părul de un blond strălucitor și corpul mirific îmi aduc aminte de un înger.

-Nu încă, e singurul lucru spus de acesta după câteva momente de tăcere. Mai apoi totul se întunecă. Moartea e singurul lucru la care mă gândesc și chiar mi-aș accepta soarta dacă nu ar fi fost acel inger. "Nu încă". Ce nu am terminat?!

Plutesc în neant și tot ce mă făcea să am vreo emoție mi-a fost smuls din mine lăsând un gol rece și continuu. Aud voci înfundate cum îmi șoptesc, însă sunt atât de departe încât nu le pot auzi. Mă zbat încercând să mă apropii de ele, dar în zadar. Totul este în zadar. Mă opresc din orice mișcare. Vocile se aud în continuare din ce în ce mai tare, ademenitoare, dar disperate.

-Gizeh, îmi șoptesc.

-Gizeh, îmi pronunță numele, de data aceasta mai tare.

-Gizeh! Strigă chiar lângă mine și mi-ar fi sărit inima din piept dacă ar mai fi acolo. Nu o mai simt.

Închid ochii speriată de căderea bruscă în care mă aflu și mă prăbușesc fără încetare în întunericul sumbru. Ar fi fost chiar plăcut dacă aș putea să mă bucur de cădere fără să știu că jos se oprește totul.

Deschid ochii și observ că sunt în castelul unde a început totul. Îmi ridic fața de pe podea și îl văd pe Jason cu o expresie șocată, iar pe Adonis încruntat. De ce se uită așa la mine? Am ceva pe față? Îmi duc mâna spre gură, iar atunci când vreau să îmi ating pielea, aceasta trece prin mine.

-Cum e posibil?
Vocea mea sună mai ușoară ca de obicei, mai pierdută, la fel ca o șoaptă. Nu, nu, nu se poate! Vorbesc ca tine! Exclam și arăt spre Adonis.

-Am, am murit!? Țip din toți plămânii vrând să plâng, însă ochii îmi sunt mai uscați ca niciodată. O durere constantă este singura ce îmi mai inundă pieptul.

-Gizeh, de unde ai găsit o cobră? Întreabă serios Adonis și mă privește atent.

-Serios? Asta ai de zis? Sunt moartă! Mulțumesc de încurajări! Spun și scap un râset nervos.

-Am întrebat de unde ai găsit-o! Răspunde! Strigă, însă nu mai simt teama. Nu simt nimic.

-Nu am găsit! Era sângele meu acela! Și ce-i cu asta? Doar tot sânge era! Strig la rândul meu și mă apropii de el.

-Nu ai... Cum ai putut face asta?! Sângele trebuia să fie al unei cobre ca procesul să fie încheiat! Când ți-ai pus sângele pe lumânări incantația a făcut ca sufletul tău să fie tras în lumea dintre Rai și Iad. Unde ai ajuns tu, înainte să te trezești, este drumul păzit de îngeri doar. Acum ești blocată la fel ca mine în starea asta.

Mă uit neputincioasă spre Jason. Fixează un punct de pe podea și de când m-am trezit pare că nici nu mai respiră.

-Ai...murit? Rostește pentru prima oară ceva, mutându-și privirea spre mine. Nu spun nimic. Aș vrea atat de tare să plâng, să mă înnec în lacrimi, dar parcă aș fi un izvor secat de apă. Doar scâncetele mele de durere mai umplu încăperea și totul capătă un aer tensionat.

-Cât de incompetentă poți fi? Izbucnește iar Adonis. Nu numai că ai murit, dar și întregul meu proces de încarnare s-a năruit! Dacă ai ști cât de tare aș vrea să te omor acum! Oh, stai, ți-ai făcut-o deja cu mâna ta! Zice și îmi zâmbește ironic.

-Încetează! Urlă Jason și mă uit la el cu ochi mari. De când îl știu nu l-am mai văzut atât de nervos. Nu e vina ei pentru cele întâmplate! Ea doar a încercat să mă ajute îndeplinindu-ți toate ordinele afurisite. Îți voi aduce tot ce ai nevoie și când va fi momentul potrivit, vă voi aduce pe amândoi la viață! Doar dați-mi timp! Gizeh îți promit pe prietenia noastră că te voi aduce înapoi! Spune și vine spre mine cu ochii umezi.

-Nu lăsa lacrimile să curgă. Am încredere că poți face asta. După ce Adonis îi dă lista lucrurilor pe care trebuie să le aducă, îmi aruncă o ultimă privire și părăsește castelul.

Fără alte cuvinte mă îndrept spre etaj. Vreau să fiu singură. Nici mersul nu mai e cum era, plutitul fiind singurul lucru pe care îl mai pot face. Ajunsă în sala imensă a bibliotecii, îmi fac drum spre unul din rafturile interminabile și mă opresc în loc. Dacă m-aș așeza, aș trece prin podea mai mult ca sigur.

La ce gânduri am putut să ajung. Acum câteva zile eram fericită alături de Jason și bunica neavând nicio...

-Bunica... Cum va reacționa dacă Jason îi va spune totul? Sigur este foarte îngrijorată. Aș vrea doar să pot da timpul înapoi și să nu fi venit niciodată aici. Impulsul de a plânge îmi revine, dar sunt neputincioasă și la capitolul ăsta.

-după 2 zile-

Privesc munții pierduți prin ceața densă ce îi acoperă aproape cu totul. Așa este și moartea. O ceață ce încetul cu încetul te acoperă ca într-un sfârșit să te absoarbă cu totul. Nicio amintire, nicio emoție, nimic mai mult decât un gol de care nu poți scăpa și o durere ce te străpunge iar și iar.
Îl simt pe Adonis în spatele meu. Deși a încercat de câteva ori să vorbească cu mine, dispăream în altă cameră. Nu suport să-l văd. El e motivul pentru care viața mea s-a schimbat. De fapt nu s-a schimbat, s-a încheiat cu totul.

-Gizeh. Se poziționează în dreptul meu și privește spre geam.

-Vreo veste de la Jason? Întreb cu o voce ușoară, ce doar îmi aduce aminte de forma în care sunt.

-Nimic până acum. Ascultă, nu îmi voi cere scuze dacă asta crezi că vreau să fac însă..

-Însă ce?! Hm?! Știu că te crezi marele Adonis Lázár, cel care se poate aduce singur înapoi la viață doar cu o ridicare a mâinii, dar măcar poți arăta puțină compasiune încât știi și tu cum e durerea asta ce persistă mereu. Nu mai suport! Zic cu o voce înfrântă la sfârșit. Rămâne puțin pe gânduri apoi se întoarce spre mine.

-Vino cu mine, spune și mă duce spre pianul acoperit de un strat consistent de praf, la fel ca prima oară când l-am găsit. Își pune mâinile deasupra clapelor și începe să cânte, cu ele încă în aer. Sunetul propagat de instrumentul din fața mea mă face să mă liniștesc, să uit pentru câteva momente situația ireală în care mă aflu. Cântecul este unul lin, plin de melancolie și îl recunosc ca fiind o operă de-a lui Mozart. Îmi mut privirea spre Adonis ce pare că e cu mult mai detașat. Stăm astfel pe tot parcursul melodiei. Oricât aș încerca, nu mă pot opri din a admira eleganța pe care o emană prin mișcările sale.

-Este singurul mod prin care nu înnebunesc la propriu. Mă ajută să îmi țin mintea conectată. Ai putea să încerci și tu cândva, spune și vine spre mine.

-Durerea de care spui, zice și îmi trece cu degetele peste clavicule, va crește atunci când ora 03:00 sosește pentru că în acele clipe în care noaptea este în deplina ei putere, sufletul tău este cel mai vulnerabil. Singurul lucru care te mai salvează este speranța că vei reveni la viață.