Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 43

În jurul meu este întuneric. Strig după ajutor, însă fără speranța că voi fi auzită. Este atât de liniște încât îmi pot auzi propriile gânduri ceea ce-mi amplifică frica și senzația de singurătate.

-Gizeh! O voce feminină umple aerul și am impresia că o cunosc de undeva, dar nu știu de unde.

-Sunt aici! Cine ești?? Țip înapoi și încep să alerg într-o direcție oarecare. Nu pot suporta acest perpetuu sentiment de solitudine ce mi se înrădăcineaza în inimă, de parcă aș fi singura rămasă pe lume. Oroarea mă cuprinde când nu aud un răspuns și încep să fug.

-Cum îți poți uita propria bunică?
Mă opresc mecanic pe loc și simt că nu-mi mai pot ține ochii deschiși prea mult.

-Bunica...? Șoptesc printre respirațiile accelerate. Unde ești? Vreau să vin la tine!
O imagine neclară îmi ia naștere în fața ochilor înfățișând un cerc de pietre concentrice. Am mai fost acolo...

-Mergi în acel loc. Nu mai am mult timp, Gizeh!

-Ce timp, bunico? Ce vrei să spui?
Liniștea se așterne din nou și mă pun în genunchi doborâtă de suspine.

-Bunico! Sunt aici!! Mă auzi? Te voi găsi, îți promit!

Clipesc des și mă trezesc pe podeaua rece a bibliotecii cu un junghi în inimă. Același vis...doar că de data asta era bunica în locul mamei. Nu are cum să fie doar pura mea imaginație având în vedere faptul că se tot repetă această scenă. Mă ridic în capul oaselor și merg cu pași repezi spre camera lui Adonis.

Nu-mi dau seama cât timp am fost inconștientă, dar sper din tot sufletul să fi câștigat lupta cu acea oribilă creatură. Deschid ușa cu un scârțâit lung și constat cu un nod în gât că nu se află în camera lui. Mă deplasez rapid pe scări spre parter și mă uit în toate direcțiile așteptând să-i văd chipul. Tot castelul este scufundat în liniște și de când m-am trezit nu am văzut nici măcar un angajat care să-mi poată explica ce s-a întâmplat. Mă sprijin de balustrada scărilor și oftez din toți plămânii. Unde ar putea fi?

-Adonis! Strig cu îngrijorare în voce, dar nu primesc niciun răspuns. În schimb, aud un ecou stins, ce îmi dă impresia că răsună din toate cotloanele castelului. Mă deplasez din nou la etaj și încerc să ascult cât de bine pot pentru a-mi da seama de unde vine.

Acum că mă apropii de ușa camerei mele aud mai clar un țipăt ce pare a fi unul îndurerat. Pulsul îmi crește și mă lipesc de peretele alăturat camerei mele ascultând cum țipetele cresc în intensitate. Nu-mi pot da seama încă cine scoate acele sunete, dar sunt destul de sigură că nu este o ființă umană. Nu știu de ce, dar mi se formează în spatele retinei amintirea acelei încăperi de piatră în care trăiește demonul lui Adonis. Instinctul îmi dictează că acolo trebuie să ajung, dar având în vedere faptul că eram un spirit atunci când am descoperit-o, nu-mi va fi prea ușor acum să trec prin pereți. Trebuie să fie ceva, o cale mai neobișnuită asemenea oricărei încăperi din acest castel, care să-mi permită să ajung acolo.

Abia acum sesizez tabloul lunguieț atârnat puțin mai departe de locul în care mă aflu. Dacă nu aș ști mai bine, aș spune că întruchipează o simplă femeie, dar judecând după părul său roșcat, cârlionțat și rochia distinsă, împodobită cu multe diamante, cred că am o vagă idee cine este.

-Elizabeth..., șoptesc trasând cu vârful arătătorului conturul imaginii ei sublime. Nu e de mirare că l-a cucerit pe Adonis, ar fi trebuit să fie orb ca să îi neglijeze frumusețea. Degetul mi se oprește în josul tabloului deasupra unei ridicături aproape insesizabile, pe care nu a-i vedea-o de la distanță. Îmi împing mâna în acea ridicătură, acțiune ce face ca tabloul să se încline într-o parte și să descopere un fel de clanță băgată în perete. Apăs pe ea și o ușă se deschide de nicăieri înăuntru lăsându-mi priveliștea aceleiași încăperi în care am intrat când eram un spirit. Oglinda ovală din colțul camerei, ce are înaintea sa un scăunel micuț, multe cutii puse una peste alta și acel coridor mascat de iluzia unui perete. Când iau contact cu acesta, se risipește și înaintez acum de-a lungul tunelului strâmt. Strigătele suferinde sunt acum mult mai aprinse și îmi trimit fiori. Temperatura scade cu cât mă apropii și inima îmi stă în loc atunci când îi aud glasul lui Adonis. Ce face acolo?!

Îmi măresc pașii și mă ascund în umbră uitându-mă după colț la ceea ce se întâmplă. Expresia mi se schimbă din una curioasă, într-una plină de uimire și repulsie. Creatura care l-a atacat pe Adonis stă legată de gât și trunchi de o piatră imensă în timp ce el și acel demon care voia să mă atace sunt poziționați în fața ei.

-Pentru ultima dată te întreb, cine vă controlează?! Întreabă Adonis, iar când nu primește un răspuns îi face un semn din cap demonului din dreapta sa. Acesta se apropie într-o clipă de creatură și îi smulge un braț cu totul făcând-o să urle asurzitor. Un lichid maroniu, asemănător sângelui, țâșnește pretutindeni, iar demonul începe să scoată sunete sacadate ca și cum ar râde. Îmi duc mâna la gură terifiată de cât de mult cruzime poate să aibă Adonis. Cum poate să tortureze în așa hal acea ființă fără ca măcar să aibă un strop de emoție? Putea să îi curme viața direct, fără să îl supună la asemenea chinuri. Acum văd că are și jumate din față jumulită lăsându-i la vedere oasele sidefii. Ochii roșii i s-au stins într-un gălbui prăfuit și pare că nu mai rezistă mult.

-Ești conștient că am mai făcut asta de zeci de ori, nu? Ai fi surprins câți Wendigo ca tine am omorât. Așadar, ar fi bine să începi să vorbești înainte ca Asag să-și piardă răbdarea.
Acea creatura nu face decât să suspine condusă de durere și își întoarce capul osos într-o parte.

-Mhm, cum dorești, rostește iar Adonis și nici nu apuc să clipesc că demonul îi sfârtecă abdomenul. Într-o clipă organe și sânge încep să i se scurgă pe jos și deja nu mai pot privi fără să mi se facă rău. Mă întorc pe unde am venit și îmi simt stomacul cum mi se întoarce pe dos. Încerc să-mi înlătur din memorie ce tocmai am văzut, dar tot ce reușesc este să-mi aplific starea de greață. Nu mi-am închipuit niciodată că Adonis poate trece de la o ființă atât de iubitoare și protectivă, la una lipsită de milă. Orice caldură și afecțiune pe care le avea odată în voce, au dispărut și au fost înlocuite de un înfiorător pasivism. Știam că nu poți cunoaște o persoană în câteva săptămâni, dar nu mă așteptam la o asemenea turnură de personalitate. La cât de sigură am fost cu privința la siguranța mea în preajma lui, acum nu mai sunt atât de încrezătoare. Nu mai pot să aștept până ce el decide să-și încheie sesiunea de tortură. Trebuie să plec acum spre pietrele din visul meu și nimeni nu-mi va putea sta în cale.