Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 37

Jason's point of view

Clipesc de câteva ori și realizez că mă aflu într-o cu totul altă lume decât în cea în care tocmai eram. Cerul este cenușiu și dezvăluie o lumină difuză ceea ce mă conduce să-mi mijesc ochii ca să pot vedea în jur. Un vânt puternic mă face aproape să-mi mișc corpul și aud un sunet asemănător unui tunet propagându-se în aer.

-Gizeh? Sofie? Strig alarmat uitându-mă pretutindeni, însă nu pot vedea nimic prin ceață. Rafala de vânt a devenit și mai puternică și pare că mă împinge intenționat într-o parte. Îmi îndrept pașii în acea direcție și cu cât merg mai mult, cu atât senzația familiară de anxietate pune stăpânire pe mine.

-Iar ai fost lăsat singur. Fără nicio distracție, vei fi obligat să mă asculți!

Vocea pe care o aud mereu în minte a devenit mult mai puternică și tind să cred că locul ăsta e de vină. De obicei doar anxietatea mă macină, dar acum și gândurile îmi sunt amplificate.

-Nu valorezi nimic, Jason.

-Unde ești?

-Unde sunt restul?

-Nu vezi nimic în jur...ar putea fi orice.

-Te urmărește cineva!

Îmi cuprind capul cu mâinile. Ceva nu e în regulă. Înainte le puteam alunga, dar acum parcă tot ce fac este să le provoc și mai tare. Un aer rece îmi face pielea să mi se furnice și văd în fața ochilor o ființă asemănătoare unei femei. Doar că înafară de conturul feței și al corpului nu este nimic asemanator cu un om. În locul pielii pare că a luat o bucată de cer înstelat și l-a atașat pe ea. Un negru adânc îi înconjoară stelele micuțe de pe tot corpul, iar părul des îi este de un albastru închis ce îi cade până la picioare. Se învârte de câteva ori în jurul meu și apoi mi se oprește în spate. Îi simt prezența atât de aproape încât îmi dă naștere unor frisoane în corp și închid ochii terifiat.

-Ești în căutarea cheii? Vocea îi este atât de suavă. Vântul puternic îmi face tricoul să mi se miște și părul să-mi cadă pe față dezordonat.

-Da, cred.

-Noroc în găsirea ei, dragule.

-Ce vrei să spui cu asta?
Imediat după ce pun întrebarea, îmi simt pământul de sub picioare cum se cutremură și aud un sunet înfundat de pietre. Deschid ochii și privesc cum niște pereți înalți de piatră au ieșit din pământ.

-Ceea ce dorești să găsești..este ascuns în Labirintul Ecoului. Doar dacă vei reuși să îl rezolvi vei ajunge la cheie, spune și o simt îndepărtându-se.

-Atenție însă, atunci când vântul va bate spre tine, mergi în direcția opusă lui. Că de altfel, sufletul ți-l vei pierde în infinitatea labirintului.
Mă întorc să o întreb la ce se referă, dar nu îi mai zăresc trupul nicăieri.

-Este în preajma ta.

-Nu poți fugi.

-Vei muri în labirintul ăla.

Trag aer în piept și îmi simt degetele cum tremură ușor. Nu le voi lăsa să pună stăpânire pe mine. Merg spre intrarea labirintului cu pași grăbiți, împins fiind și de vântul puternic care-mi suflă în spate. Pereții labirintului sunt atât de înalți încât trec de norii cenușii și nu reușesc să le văd capătul. Pun piciorul în interior și merg câțiva pași uitându-mă încontro s-o iau, însă aud în spatele meu cum ceva se mișcă. Mă întorc rapid și văd intrarea blocată.

-Până aici ți-a fost.

-Nu-ți va găsi nimeni rămășițele.

Decid să merg la dreapta și să înaintez de-a lungul culoarului format de pereții înalți presărați prin unele locuri cu ramuri de spini. Dau colțul și mă găsesc pe un alt culoar. O rafală de vânt îmi bate în față și îmi aduc aminte de cuvintele femeii. Îmi schimb imediat direcția în partea opusă și continui să străbat labirintul. Trebuie să găsesc un model pe care să-l urmez.

-Ești demn de milă!

-Nu ar fi trebuit să vii aici!

-Nu ești bun de nimic!

Încep să alerg haotic dând mai multe colțuri în speranța că vocile se vor opri. Sunt atât de multe...Pieptul mi se mișcă rapid în sus și în jos și aud iar acel sunet de mișcare. Vreau să iau o curbă, dar o altă rafală de vânt îmi suflă în față și îmi schimb iar direcția. Îmi îndrept privirea spre o altă cotitură și fug spre ea simțind cum anxietatea mă doboară. Inima îmi bate atât de tare încât parcă vrea să-mi sară din piept și palmele îmi sunt transpirate.

-Jason...nu mai încerca!

Un nod mi se formează în gât și îmi încetinesc pasul. Ochii îmi sunt atât de umflați și nu mai am mult până să las lacrimile să-mi curgă. O durere intensă îmi vine din piept și mici frisoane îmi stăpânesc trupul. Nu pot avea acum un atac de panică! Nu!

-S-a terminat!

-În zadar încerci..știi și tu asta.

-Nu te mai împotrivi!

Mă sprijin cu o mână de peretele din stânga mea. Încer să-mi calmez pulsul, dar tot ce reușesc să fac este să-mi dau seama că vederea mi se încețoșează. Mă las în fund pe pământul rece și stropi de apă îmi cad pe obraji și pe picioare. Îmi duc o mână spre stomac simțind o senzație de vomă și nu-mi mai pot controla respirația.

Nu mai pot continua. Sunt ca și mort deja deci de ce să mai încerc. Voiam atât de tare să o fac mândră pe Gizeh, dar nu m-am gândit că voi ajunge aici. Chiar nu sunt bun de nimic și nu ar fi trebuit să exist pe lumea asta. Oricât am încercat să îmi ignor gândurile astea și să mă distrag cu lumea exterioară, am știut mereu că au dreptate. Nu am un scop în viață, tot ce fac este să supraviețuiesc și nu pot simți niciodată că sunt destul. Scot printre buze un suspin și nu mă pot abține din a da tot afară. Mai bine plâng până mă sec de tot de apă și voi rămâne aici murind de sete. Aș face un bine omenirii cu gestul ăsta.

O lumina puternică îmi inundă deodată irișii și mă face să-mi apropii pleoapele una de alta. Îmi duc o mână spre față ca să nu orbesc la propriu.

-Ești bine, Jason! Ridică-te!

Vocea atât de sublimă îmi face corpul aproape automat să mi se ridice și acum îl pot privi fără să mă doară ochii. Cea mai frumoasă ființă care există îmi stă acum în față și mă privește zâmbind. Aripile sale albe sunt atât de minunate, încât nici nu pot descrie senzația pe care o am.

-Un înger! Spun uimit printre buze și îl văd cum vine spre mine luându-mă în brațe și învăluindu-mă cu aripile sale. Energia care a pus stăpânire pe corpul meu mă face să cred că aș putea și să zbor dacă aș vrea, dar judecând după faptul că nu mai simt pământ sub picioare chiar se întâmplă asta.

-Tu erai cel care mă urmărea?
Nu spune nimic, însă stiu cumva că mă aprobă. O durere ușoară de cap mă face să mă încrunt puțin. Nu contează. Sunt în brațele unui înger și asta este cel mai mirific lucru. Nu eram credincios înainte, dar acum sunt sigur că există. Toate persoanele care erau considerate în dificultăți mintale atunci când spuneau că au văzut un înger au avut dreptate! Toți au avut!

Mă simt lăsat pe picioarele mele și îl caut cu privirea pe îngerul care m-a salvat, dar nu îl mai văd.

-Îngerule! Unde ești? Strig în timp ce pășesc spre cheia din fața mea așezată pe o tăbliță de piatră. După ce o ating, totul mi se risipește în fața ochilor.