Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 6

Rămân uimită de sinceritatea prin care mi-a arătat o mică parte din ce reprezintă ființa lui. Îmi mut privirea de pe pian în ochii săi. Face același lucru și cred că intensitatea schimbului nostru de priviri mi-ar fi făcut altădată inima să trepideze, însă acum totul este diferit. Cel puțin până Jason se va întoarce și ne va aduce la viață.

-Ce este? Întreabă și îmi urmărește expresia feței.

-Nimic..doar vreau ca totul să revină la normal, zic și mă depărtez de el oftând. După un moment de tăcere vocea lui Adonis se aude iar în încăpere.

-Când erai pe acel drum plin de oglinzi, ți s-a arătat cumva vreun înger? Ți-a spus ceva?

-"Nu încă" e tot ce a spus.

-Oh..

-Nu ne ajută cu nimic nu-i așa?
Dacă am fi fost în viață aș jura că Adonis ar purta o expresie compătimitoare. Doar că noi nu avem sentimente acum. Oftez înfrântă privind tavanul.

-Știu că e greu, dar ține minte că viața nu e despre cum să fugi de furtună, spune și îl văd în tocul ușii doar cu fața întoarsă spre mine. E despre cum să dansezi în ploaie. Poate ceea ce ți s-a întâmplat este o etapă din viața ta pe care trebuie s-o treci ca să îți îndeplinești destinul, spune apoi dispare.

Mai stau puțin și admir priveliștea de afară, apoi decid să mă plimb puțin. Dacă tot voi mai sta aici o vreme, măcar să mai descopăr câte ceva din trecutul locului ăsta. Plutesc spre peretele din dreapta mea și sper că tot ce am citit până acum despre spirite să fie adevărat. Îmi duc mâinile la nivelul umerilor și închid ochii în timp ce înaintez ușor. O furnicătură pune stăpânire pe toată ființa mea, iar când îi deschid mă aflu într-o altă începere. Răsuflu ușurată și încep să inspectez camera în care am ajuns. Făcută în totalitate din lemn vechi, aceasta găzduiește doar câteva cutii și un dulap vechi. Într-un colț, stă o masă cu o oglindă ovală, iar în fața lor, un scaun din lemn tapițat. Mă apropii încet, iar când ajung lângă aceasta îmi pot vedea reflexia ștearsă. Pielea mi-e aproape incoloră și părul îmi cade dezordonat pe umeri. Din câte știu, spiritele nu au reflexie, așa că analizez mai bine obiectul din fața mea. Întind mâna spre sticla prăfuită, însă la contactul cu aceasta întreg peretele parcă vibrează, asemenea unei holograme. În locul lui, se arată un tunel lung și întunecat. Mă uit pentru un moment în spate, după care pătrund în interior. Înaintez încet și încerc să văd ceva prin întuneric. Este un tunel asemănător cu cel prin care am intrat cu Jason, doar că mai îngust.

Ajung într-un loc făcut cu totul din piatră. În tavan se află o gaură destul de mare prin care luna își infiltrează lumina difuză. Din câte văd, sunt singura de aici, unica intrare fiind pe unde am venit, adică din castel.

O răceală sumbră s-a lăsat în încăpere și decid să plec. Când mă întorc, zăresc, într-un colț în care nu prea ajunge lumina, niște oase îngrămădite. Unele dintre ele au și niște sânge uscat întins de-a lungul lor. Aud un mârâit dinspre tavan ceea ce mă face să tresar și mă îndrept spre tunel. Până să realizez ce mi se întâmplă, o creatură mă trage înapoi. Urlu cât mă țin plămânii când îi văd înfățișarea hidoasă. Fața îi este asemănătoare unui craniu negru cu patru coarne ce se înalță în sus. În spatele său, aripi negre cu gheare la capăt îl ajută să mă tragă în bârlog. Dau din picioare și din mâini în încercarea de a scăpa, dar e în zadar. Mă prind cu unghiile de pământul tare în speranța de a mă elibera. Dar sunt un spirit. E ca și cum nici nu l-am atins. Creatura își deschide gura sa imensă, gata să îmi înghită tot ce a mai rămas din amintirea sufletului meu.