Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 15

Pășesc lent pe iarba crescută neregulat și inspir profund aerul curat al pădurii din fața mea. Modul în care copacii sunt crescuți dă impresia că păzesc ceva ce e interzis ochiului. Luna este singura ce îmi mai luminează drumul și odată intrată în sânul codrului ce pare interminabil, o senzație de frig mă învăluie. Mă îmbrățișez cu brațele și continui să înaintez, în jurul meu auzindu-se miile de vietăți ce roiesc, însă niciuna pe care să o pot zări.

Aud o ramură ce se rupe și tresar uitându-mă alarmată în spatele meu. Un fior mi se urcă pe șina spinării când aud o voce îndepărtată strigându-mă. Pare mai mult ca un plânset ce mă imploră să îl găsesc, să îl ajut. Îmi strigă numele acum mult mai clar și inima îmi tresaltă când îmi dau seama că e vocea bunicii. Ar fi imposibil, cum să ajungă tocmai până aici?

Nu are sens pentru că atunci când am plecat ea dormea. Dar dacă...daca cineva a răpit-o? Și a adus-o până aici. Frica pune stăpânire pe mine și grija pentru cea care m-a crescut mă împinge să grăbesc pasul spre sursa vocii. Trec printre copacii încovoiați ce risipesc pe pământ umbre înfiorătoare deja fiind prinsă într-o fugă disperată după bunica.

O aud din partea total opusă din care mă striga acum câteva momente și îmi schimb direcția pătrunzând și mai adânc în pădurea întinsă. Adrenalina pune stăpânire pe trupul meu și pulsul mi-o ia razna. Nu voi lăsa pe nimeni să mi-o ia. Din neatenție, îmi prind piciorul într-o rădăcină crescută înafara pământului și cad. Scot un icnet de durere sperând că nu mi-am sucit glezna în timp ce mă uit alarmată în jur.

-Bunico! Sunt aici! Doar...țipă mai tare ca să știu unde ești!
O liniște mormântală domină acum pădurea și pot să-mi aud doar respirația accelerată de la fugit. Îmi simt inima cum se strânge la gândul că am pierdut-o și mă ridic cu lacrimi în ochi.

-Bunico! Unde ești?! Strig din toți plămânii sperând să-i aud vocea chemându-mă, însă aceeași liniște apasatoare mă înconjoară, doar niște sunete de păsări nocturne mai umplând aerul. Oftez profund într-un suspin când observ că m-am rătăcit și încerc să zăresc din nou poteca ce mă duce spre peșteră.

-Bunico, unde ești?!
Rămân pe loc nemișcată atunci când îmi aud propria voce venind dinspre adâncul pădurii imitându-mi cuvintele de dinainte. Îmi măresc ochii. Ceea ce am urmărit până acum nu este bunica.

-Bunico, unde ești!?
Aceeași voce asemănătoare cu a mea se aude acum mult mai aproape și încep să tremur alarmată. Îmi aduc aminte de colierul pe care îl port și îi strâng smaraldul puternic în pumn rugându-mă ca Adonis să mă găsească. Mă uit în jurul meu și zăresc, puțin mai departe de mine, un copac ce are rădăcinile ieșite din pământ formând un fel de cușcă sub el. Mă apropii rapid încercând să încap printre acele rădăcini groase și mă fac nevazută dându-mă cât mai adânc în acea ascunzătoare. Închid ochii strângând cu atâta putere pandantivul încât cred că se va sparge, însă pot face altceva. Sunt fără putere în fața chestiei aceleia care m-a făcut să mă pierd în întunericul pădurii.

Aud aproape de mine un foșnet de frunze și îmi țin respirația rugându-mă să nu mi se audă inima la cât de tare îmi bate. O pereche de pași care parcă abia ating pământul se aud în jurul copacului și îmi măresc ochii învăluită total într-o frică absolută. Presiunea așteptării și a liniștii mai că îmi face inima să explodeze și nu reușesc să-mi mai țin respirația în control.

-Bunico, unde ești!? Țip cu groază când creatura apare chiar în fața rădăcinilor încercând să intre după mine. Dau din picioare vrând să mă adâncesc și mai tare în ascunzătoare în timp ce acea dihanie dă să mă prindă cu ghearele. Din cauza întunericului, nu o pot vedea, însă conturul său nu este prea diferit de cel al unui om.