Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 49

Trag puternic aer în piept și clipesc des în încercarea de a desluși locul în care m-am trezit. Absența luminii nu face decât să-mi amplifice confuzia și nesiguranța și suflu ușor pe nări pentru a-mi menține calmul. Mă întorc milimetric pe bucata de lemn pentru a vedea dacă am o cale de ieșire din văgăuna asta, însă nu văd nici măcar pe unde am intrat. Încerc să rememorez evenimentele care m-ar fi adus aici, dar tot ce țin minte este că am trecut de acele sirene și imediat după ce am intrat în peșteră totul s-a făcut negru.

Tresar la sunetul pregnant al unei păsări și îmi poziționez corpul spre locul de unde am auzit-o. Îmi îngustez privirea atunci când văd, pitit pe un bolovan, un corb scuturat aproape de tot de pene. De pe locul în care sunt, văd cu groază cum o substanță neagră se prelinge de pe picioarele sale subțiri și pătează piatra pe care stă, ajungând apoi în apă. Mă cutremur ușor și mă cuprind iar cu brațele dorindu-mi cu atâta înverșunare să nu fi plecat singură pe acest drum. Deși încă sunt suparată pe ceea ce Adonis a fost în stare să facă acelei creaturi, nu pot să nu mă învinovățesc pentru îngrijorarea care sigur îi va acoperi sufletul când va observa că am dispărut. Nu i-am lăsat nici măcar un bilet în care să-l anunț că plec.

Aud o bătaie de aripi și până să apuc să realizez mă dezechilibrez de pe bucata de lemn și mă scufund în apele tulburi. Deși îmi doresc să ies la suprafață, membrele nu mă ajuta stând nemișcate probabil din cauza schimbării bruște de temperatură. Plămânii încep să mi se strângă rămași fără aer, iar când cred că nimic nu mă va mai putea salva, îmi simt tălpile ca și cum ar ieși din apă. Mă uit contrariată în jos și tot ce pot vedea este un întuneric sumbru. În scurt timp senzația de eliberare îmi ajunge la bazin și într-o clipă ies cu totul din apă, aflându-mă într-o iminentă cădere în gol. Țip umplută de frică și simt cum adrenalina mai are puțin și-mi dezintegrează pieptul. Fac ochii mari văzând că mă apropii de pământ și îmi duc mâinile spre cap în jalnica încercare de a mă proteja de impact.

Scot un sunet gutural și sâsâi printre dinți când mă izbesc de podeaua umedă, poziționată fiind cu fața în jos și simțind o durere acută dinspre coate și genunchi.

-Ce mai e și locul ăsta?! Exclam cu tâmplele pulsând-mi atât de tare încât văd încăperea învârtindu-se. Mă ridic mai întâi în brațe și apoi mă poziționez pe picioare uitându-mă în sus, prin întuneric, spre apa pe care tocmai pluteam. Unde mai este gravitația și toate legile de bază ale firii?

Parcă la comanda propriilor mele gânduri o lumină violetă împânzește deodată încăperea și îmi face stomacul să mi se strângă aprig. Mă proptesc mai bine în tălpi simțindu-mi genunchii cum îmi tremură.

Aceeași substanță neagră care se prelingea de pe corbul de dinainte construiește acum o rețea asemănătore pânzei de păianjen. În mijlocul ei se află un scaun cu un spătar imens de aceeași culoare, cu picioare subțiri și tapitat cu ceea ce pare o piele cenușie. Mi se întoarce stomacul când văd statuile uriașe ce stau prinse în acea rețea de smoală întruchipând figuri grotești, acoperite de mantii lungi parcă păzind acel tron din centru.

Atenția îmi este captată în următoarea clipă de geamănul unei persoane ce pare că se sufocă și văd abia acum o femeie atârnată cu picioarele în sus de peretele din dreapta mea. Este prinsă cu lanțuri negre de trunchi și de gât, dar deși este legată la ochi simt ceva familiar în legătură cu ea.

-Hei! Voi încerca să te dezleg! Spun îngrijorată și mă desprind de bară mergand cu pași repezi spre peretele de care este țintuită. Îi zăresc părul ondulat, de aceeași culoare ca al meu și împietresc pentru câteva momente la auzul vocii sale speriate.

-Gizeh..?
Fără voia mea în colțul minții mi se derulează iar și iar vocea ei și-mi deschide calea spre imagini atât de străine, dar atât de cunoscute. Inima îmi ratează o bătaie când realizez că este mama și dau să fug spre ea, dar într-o clipă dispare chiar sub ochii mei ca și cum nu mi-ar fi rostit acum câteva secunde numele.

-Ce farsă proastă mai e și asta?! Oricine ai fi te pui cu persoana greșită!
Țip din toți rărunchii și observ încordată cum din toate cotloanele și crăpăturile umbrite ale încăperii mișună un lichid neagru ce pare a avea o viață a sa. Se târăște pe solul umed până în fața mea adunându-se într-un întreg ce se mărește mai repede decât pot procesa.

O clipire este de ajuns și înaintea mea a luat formă o creatură ce îmi stârnește o senzație de rău și de terifiere profundă. Este atât de înalt încât trebuie să-mi ridic capul în sus ca să-l văd cu totul. Când o fac, dau de o pereche de ochi roșii ce doar flăcările Infernului i-ar egala în arsura pe care mi-o provoacă în interior. La nivelul pieptului coastele îi sunt ieșite înafară dezvăluind ceea ce vrea să pară o inimă, dar care pompează în gol cu o viteză incredibilă. Trupul negru atât de subțire se continuă cu patru brațe lungi ce se termină cu gheare ascuțite ca niște tăișuri de cuțite. Sunt atât de îngrozită încât nu mă pot mișca din loc și chiar dacă aș face-o, știu că nu aș avea nicio șansă în fața sa.

Un zâmbet larg i se întinde de-a lungul feței distorsionate simțindu-mi probabil frica și printr-o mișcare circulară se rotește o singură dată luand o formă umană.

-Nici nu-ți imaginezi cât am așteptat acest moment, Gizeh, afirmă, vocea sa având tonalitatea mult prea joasă pentru a fi normală.
Poartă acum un costum negru cambrat perfect pe trupul său înalt și filiform. Ochii și-au pierdut din acea nuanță roșiatică, însă nu și din intensitatea sufocantă.

-De unde știi cum mă cheamă? Întreb cu un ton neutru încercând să ascund cât de tare mă intimidează prezența sa.

-Cine ești?

-Oh, dar unde îmi sunt manierele? Numele meu este Azazel, faimosul Azazel aș putea spune. Cred că a fost o încântare să mă ai drept companie tot acest drum.

-Nici nu ai avea cum să te compari cu acela care mi-a ținut companie! Raziel este..
Îmi opresc vorbele încruntată când îl văd începând să râdă zgomotos.

-Tu chiar consideri că un înger ca Raziel s-ar coborâ atât de jos încât să ți se arate ție? Îngerii sunt mult prea exigenți și pretențioși ca să vorbească cu voi muritorii. Știu prea bine asta pentru că și eu am străbătut odată Grădina Raiului.

-De ce ți-ai pierde atât din timp doar ca să mă ții de vorbă?

-Consider că este evident. Nu voiam să aflii calea spre acest loc.

-Deci tot ce mi-ai spus erau numai niște minciuni?

-Ți-am oferit adevărul. Mai știi când am precizat că am fost un înger? Știam că mintea voastră este limitată, dar aveam așteptări mai mari de la tine.

-Destul! Unde sunt mama și bunica?

-Oh da..despre asta, spune, dar se oprește lăsându-și din nou la vedere zâmbetul sinistru.

-Vocile acelea care ți-au invadat visele și te-au adus până aici, nu erau ale lor.
Respirația mi se accelereaza și un presentiment rău îmi invadează conștiința.

-Nu te mai juca cu mine! afirm stând cât pot de sigură pe mine.

-Jocul s-a încheiat din momentul în care ai pășit în casa mea. Mama ta, dacă își merita măcar acest nume, mi te-a vândut dinainte să te fi născut.