Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 17

Îmi recapăt respirația după ce s-a depărtat de mine și o idee diabolică mi se înfiripă în minte făcându-mă să zâmbesc larg. Fug după el și îl văd abia la jumătatea sălii imense.

-Hei! Îl strig și se oprește. Se întoarce spre mine cu o privire curioasă.

-Vrei să-mi spui că ți-ai schimbat părerea, așa-i? Întreabă și ajung în fața lui. Stau în liniște ducându-mi mâinile ușor în sus pe pieptul lui privindu-l profund în ochi. Îl văd destul de confuz, dar păstrându-și încă atitudinea.

-Poate vreau să fiu "blocată" cu tine..
Șoptesc lent și observ cum e total luat prin surprindere lăsându-și garda jos. Buza de jos începe să îi tremure ușor și pupilele i se dilată. Acum e momentul perfect. Îmi pun toată puterea în brațe, iar într-o fracțiune de secundă își pierde echilibrul și cade în apă. Sunetul contactului său cu suprafața apei se propagă în întreaga sală și nu mă pot abține să nu râd isteric. Îmi dau lacrimile atunci când îi văd fața ca a unui câine plouat, stropii de apă curgându-i din păr și făcându-l să îi stea lipit de frunte.

-Să vezi ce-ți fac când ies de aici! Strigă încercând să pară serios și o iau la fugă afară din sală, chicotelile mele auzindu-se în tot castelul. Traversez coridorul dând cortina la o parte și fug încă râzând spre ușile de la intrare. Le deschid rapid spre mine și cobor scările ajungând în fața castelului. Caldura deja mult prea mare pentru luna în care ne aflăm mă învăluie din plin și inspir aerul curat de munte. Mă așez pe spate în iarba deasă închizând ochii și zâmbind. Tocmai realizez că de câte ori am pus piciorul în acest loc, asta e prima oară când am râs cu atâta patos, din toată inima. Poate dacă stau câteva zile aici nu e o idee chiar așa de oribilă.

-Drăguță, ridică-te de acolo până nu răcești și te faci toată verde, aud o voce de femeie și îmi îndrept privirea spre persoana care mi s-a adresat. Mă ridic în picioare. Văd în dreapta mea o femeie mai în vârstă, de vreo șaizeci și ceva de ani, cu părul alb prins într-un coc împletit. Poartă un șorț alb sub care are o pereche de pantaloni negri de stofă și o cămașă subțire de un roz pal. În mâini ține doi saci de cartofi ce par destul de grei după modul în care îi târâie și mă apropii de ea.

-Bună ziua, mă numesc Gizeh. Lăsați-mă să vă ajut! Rostesc încercând să-i iau sacii din mâini.

-Spune-mi Myrtille, te rog. Și nici să nu te gândești cu ăștia, spune și arată spre saci, ești un oaspete la castel. Să ajuți o bucătăreasă nu se cuvine!

-Nu se cuvine nici să nu vă ajut când văd clar că nu reușiți singură. Vă rog, măcar unul! O văd cum stă și se gândește puțin, iar apoi îmi întinde un sac.

-Mulțumesc copilă. Cu ce ocazie pe aici? Întreabă în timp ce urcăm scările și intrăm în castel. Stărui un moment cu privire la ce răspuns să-i dau.

-Sunt..doar în trecere, afirm reticentă și mă iau confuză după Myrtille când o văd că merge în dreapta deschizând o ușă pe care nici nu am văzut-o până acum. Chiar sunt atât de neatentă mereu? Înaintăm și după ce traversăm un coridor îngust dăm de altă ușă ce dezvăluie o bucătărie de vreo trei ori mai mare decât cea pe care o am acasă. O urmez pe Myrtille punând sacul de cartofi lângă un dulap și mă uit mirată la multitudinea de angajați ce pregătesc fel de fel de mâncăruri.

-Nu e cam multă mâncare doar pentru doi oameni? Întreb admirând rapiditatea și îndemânarea pe care o au cei din sală.

-În seara aceasta domnul Lázár are o întâlnire cu niște invitați. Ne-a dat ordin să facem cât mai multe feluri de mâncare pentru a-i impresiona, fiind prima oară când vin la castel, spune Myrtille începând să curețe cartofii aduși.