Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 23

O clădire imensă zace la capătul tunelului, captivă într-un cerc de munți uriași ce ar împiedica vederea oricărei ființe asupra acestui loc. În jurul construcției, ca o barieră de protecție, curge o apă limpede ce presupun că se trage din acea cascadă pe care am văzut-o mai devreme.

-Uoah! Ce este locul ăsta?
O aud pe Vivien în timp ce mergem pe o fâșie de pământ acoperită de mușchi și plante agățătoare asemenea clădirii ce se înalță sub ochii noștrii. Realizez că este singurul mod de a trece peste apă spre acea clădire.

-Acesta este locul în care îngerii au înființat Ordinul. Este primul sediu din istoria noastră.
Pășim peste fâșia de pământ și pot să jur că aud niște plânsete. Mă încrunt. Chiar cred că am luat-o razna. Continui să merg după ei fiind la câțiva metrii de clădire.

-Dar nu v-a fost frică să fi fost compromis? Să afle cineva de el în atâta timp? Îi aud vocea lui Adonis ce trece acum pe lângă mine mergând lângă Arthur.

-Niciun om nu a călcat de atunci pe aici. Acea cascadă are peste cinci sute de metrii înălțime și ar fi imposibil să se ajungă aici fără să se știe locația exactă.

Acele voci nu încetează să-mi inunde urechile până la stadiul în care frica îmi răsare în suflet și nu mai pot sta tăcută.

-Mmm...auziți și voi? Întreb și se opresc toți uitându-se spre mine.

-Cred că te-ai trezit prea de dimineață, drăguță!
Vivien începe să râdă privindu-mă cu superioritate.

-Taci Vivien! Chiar e ceva..
Mă bucur pentru o secundă că Adonis mi-a luat apărarea, însă îmi mențin acea stare crispată datorită plansetelor ce au crescut acum în volum. Toți stăm nemișcați ascultând, iar eu mă simt deodată udă pe braț.

-Ce-i asta..zic uitându-mă în sus să văd dacă cumva a început să plouă, însă realizez terifiată că e senin.

-Nu te mișca! Stai așa și nu îndrăzni să te uiți în reflexia ta!
Inima îmi bate rapid și tot ce pot face este să văd în colțul ochiului cum un contur de om se materializează chiar lângă mine. Ceea ce mă îngrozește este faptul că nu are culoare, pot vedea tot prin acea chestie. De parcă ar fi o cantitate de apă ce a luat forma umană a cuiva. Încep să tremur și mă uit spre Adonis ce privește în dreapta mea nervos.

-Ce sunt chestiile astea, Arthur? Întreabă răstit urmărind cu privirea cum devin mult mai multe și se plimbă în jurul nostru.

-Se numesc Vescori. Ei sunt responsabili de păzirea intrării. S-au născut din lacrimile zeiței Poena ce era zeița pedepselor, a durerii. Aceasta s-a îndrăgostit de un muritor, iar el, ca pedeapsă pentru că i-a supus națiunea la pedepse și durere, a părăsit-o, lacrimile ei de durere căzând pe pământ și de acolo au răsărit aceste creaturi ce au luat forma tuturor oamenilor pe care i-a pedepsit.

Închid ochii rapid când una din acele creaturi îmi trece prin față și îmi apăs palmele de coapse încercând să nu mă mișc.

-Ce se întâmplă dacă ne vedem reflexia prin ei?
Întreabă Vivien și îmi dau seama din vocea sa tremurândă că este speriată.

-Toate moleculele corpului tău sunt atrase în ei și astfel dispari de pe fața pământului fără să te mai poți întoarce vreodată. Rămâi prins pe veci ascultând țipetele celor pe care Poena i-a torturat.