Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 11

Câteva ore au trecut de la acel dans desprins din povești și îmi dau seama că se apropie sfârșitul balului. Observ dintr-un colț al sălii cum lumea își ia la revedere de la Adonis și se îndreaptă, mai apoi, spre ieșire.

Mă ridic și merg spre biblioteca în care am intrat și prima dată când am pășit în acest castel. Mă fac nevăzută și cobor scările la etajul unu, sunetul tocurilor mele propagându-se în aer și spărgând liniștea întregului etaj. Deschid cu rapiditate ușa bibliotecii și după ce o închid la loc, intru pe a doua ușă, de după tapet.

Înaintez pe culoarul bibliotecii. Pianul este lustruit și strălucește mirific în lumina lunii. Privesc munții ce se întind în fața mea și nu mă pot abține din a nu mă gândi la cât de ieșită din comun a fost această seară. Acum câteva zile, eram o simplă liceană cu o simplă viață și fără vreun plan de viitor. Nici prin cele mai îndepărtate gânduri nu m-aș fi închipuit aici, în această rochie și cu atâtea întrebări privind ceea ce credeam că înseamnă realitatea.

Nu știu cât am stăruit nemișcată, însă aud la un moment dat o pereche de pași ce se fac din ce în ce mai prezenți. Mă întorc și îl văd pe Adonis, în același costum negru fiind acum la o respirație distanță de mine. Mă privește adânc în ochi și observ o sclipire pe care nu am mai văzut-o în ochii nimănui, parcă încercând să deslușească un mister de pe chipul meu. Fără să scoată vreun sunet, își duce mâna spre buzunar și scoate o cutiuță de catifea neagră.

-Ce e asta, Adonis? Suspin când o deschide și văd înăuntrul ei cel mai deosebit colier din argint. Are atașat un pandantiv din smarald, în formă de lacrimă. Nu-mi pot ascunde mirarea față de el și ating cu degetele medalionul.

-Este un obiect magic, atunci când strângi diamantul în pumn, voi simți tot ce simți tu. Așadar, atunci când te simți în pericol, doar atinge-l și voi ști unde ești. Îmi aducea aminte de ochii tăi și m-am gândit dacă tot a fost ziua ta, e ocazia perfectă, afirmă cu un ton ce pare a fi emoționat.

-De ce aș fi în pericol, Adonis? Întreb și apoi realizez ce a mai spus. Și de unde știi că a fost ziua mea?
Mă fixează cu o expresie plină de mândrie și îmi dau ochii peste cap. Normal că trebuia să știe și asta.

-Divulgându-ți atâtea informații cu privire la haosul din lumea aceasta vei fi mult mai predispusă la pericol. Cunoașterea înseamnă responsabilitate, Gizeh.

-Dar..nu pot să îl accept. Cred că te-a costat cât casa mea și cu tot ce conține ea, zâmbesc și simt cum am ochii umezi din cauza gestului său precaut.

-Nu-ți face griji în privința aceasta.
Doar...promite-mi că-l vei purta mereu. Pot? Întreabă și dau ușor din cap. Ia colierul și mi-l pune în jurul gâtului. Pielea degetelor sale arde acum în contact cu gâtul meu dezgolit. Îmi înlătură gentil câteva fire de păr la o parte.

Nu rezist să nu-i privesc trăsăturile feței. Sunt atât de aproape de mine încât parcă mă ating cu perfecțiunea lor. Lumina lunii îi mângâie chipul și doar îi sporește trăsăturile. Pentru o clipă, cred că am rămas fără respirație și abia după ce s-a depărtat puțin am simțit că pot să expir cum trebuie. Ce se întâmplă cu mine?

-Cum vei ajunge acasă? Clipesc de două ori și apoi îmi dau seama că așteaptă un răspuns.

-Ăă...cred că pe jos? Zic și scot un surâs. Mă privește serios.

-Realizezi că suntem în toiul nopții? Nu mergi nicăieri. Poți dormi în acea cameră pe care o știi deja prea bine, iar mâine dimineață n-ai decât să te faci dispărută.

-Ești nebun dacă tu crezi că voi închide vreun ochi în castelul ăsta. Pot să-mi port de grijă, spun și dau să fac roată împrejur și să plec, însă un braț puternic mă prinde de cot și mă imobilizează.