Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 47

Anul 116, la zece ani de la sfârșitul Celui de Al Doilea Război Daco-Roman

-Ziais! Grăbește-te, o să-i pierdem!

Îmi împletesc cu rapiditate a doua cosiță de păr și mi le las pe ambele să-mi cadă pe spate, ca mai apoi să-mi așez o floare movă după ureche. Zâmbesc în reflexia apei ce este într-o plină mișcare de-a lungul văii și mă ridic prinzându-mi poalele mantiei și urmând-o grăbită pe Vezina, o fată roșcată și subțire în talie. Pletele-i lungi îi acoperă tot spatele și tresaltă în mersul său alert. Ne știm de când am fost mici și am crescut la propriu împreună. Chicotim în timp ce fugim cu picioarele prin firele de iarbă umede de roua dimineții și ne pierdem printre copacii dumbravei.

La fiecare început de lună, foștii ostași din armata romană, acum stabiliți pe meleagurile noastre, în Zargidava, ies la vânătoare de căprioare și iepuri. Cu cât prind mai mult vânat, cu atât se spune că familiile lor sunt mai binecuvântate de zei.

Mă ascund după un trunchi scorburos și o văd pe Vezina făcând același lucru, puțin mai la distanță. Privim fermecate spre trupurile solide ale celor trei bărbați înarmați cu sulițe și arcuri ce merg lent spre o căprioară care paște liniștită din iarba proaspătă. Unul dintre ei îmi captează atenția. Are spatele masiv și pașii hotărâți, parcă știind deja că-și va nimeri prada. Poartă o cămașă de in și ițari negrii strâmți, iar în picioare încălțări din pâslă. Mă uit rapid spre Vezina ce pare că și ea a pus ochii pe unul dintre ei și mai are puțin și se topește la cum îi privește. Un râset colorat îmi iese printre buze la vederea zâmbetului ei visător, dar mi-l înghit rapid când realizez că am scos un sunet prea mare și am făcut căprioara să fugă. Cei trei bărbați strigă nervoși și se uită în jur după ceea ce a speriat prada. Îmi duc mâna rapid spre gură și mă dau mai tare după copacul aspru rugându-mă la toți zeii să nu mă fi văzut. Rușinea pe care aș aduce-o familiei dacă s-ar afla că am întrerupt ritualul de vânătoare ar fi îngrozitoare. Pieptul mi se ridică rapid din cauza respirației alerte pe care o am și îmi ciulesc urechile când nu mai aud niciun sunet. Mă întorc spre locul unde erau bărbații, dar constat ușurată că au dispărut. Expir tot aerul care îmi făcea plămânii să se frământe asfixiați și îmi lipesc capul de trunchi închizând ochii.

-Credeai că ai scăpat?!
Scot un țipăt scurt și deschid ochii cu groază că am fost descoperită, dar rămân într-o clipă împietrită în loc. Chipul bărbatului brunet, ce mă țintuiește puternic acum de copac, dezvăluie o pereche de iriși verzi asemenea mușchiului celui mai tânăr arbore din dumbravă. Uimirea din ei mă face să cred că simte aceeași energie și năucire pe care și eu o împărtășesc la vederea sa. Privirea lui este ademenitoare, profundă și pare că îmi poate trece prin suflet și să se întoarcă înapoi cunoscându-mi toate tainele. Își duce o mână spre obrazul meu stâng și oftez naucită la contactul degetelor sale groase cu roșeața pomeților mei. Nici nu am mai reușit să clipesc de când l-am văzut, iar o simțire adâncă mă face să vreau ca imaginea chipului său să-mi rămână împregnată în ochi pentru tot restul vieții.

-Vă rog nu spuneți nimănui.. O astfel de rușine.. Șoptesc trăgând cu greu aer pe gură. Pletele scurte ca de abanos abia îi ating tâmplele și îi umbresc fruntea străbătută de fine linii.

-Aveți cuvântul meu, grăiește sacadat și mă analizează de parcă ar dori să găsească lămuriri în conturul feței mele.

-Cum sunteți strigată?

-Ziais.

-Ziais...
Felul cum îmi rostește numele îmi trimite fiori de căldură în tot corpul și aș vrea să-l aud strigându-mă la nesfârșit.

-Eu sunt Ottavius, încântat să vă întâlnesc. Îmi cuprinde, în strânsoarea sa, degetele mâinii și își duce buzele rozalii și pline sărutându-mi pielea ce tânjește după el, în pofida faptului că este prima oară când îl văd .

-Trebuie să mă întorc la vânat, dar voi reveni la dumneata dacă mă vei aștepta aici.

-Nu vă țineți în loc din cauza mea! Râd și îl împing ușor cu mâinile în piept provocându-l să-și arate cel mai chipeș zâmbet pe care l-am admirat în toți anii de trai. Se pornește într-o direcție doar de el știută, iar eu mă las în jos pe pământ și nu-mi pot stăpâni spiritul din a tresălta agitat.