Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 51

Adonis's point of view

Bat nerăbdător cu degetele pe suprafața rece a mesei de lângă mine și analizez fără să vreau camera mult prea luminoasă pentru gustul meu. Pereții sunt de un alb impecabil asemenea întregii case după câte am văzut până acum, dar nu reușesc decât să mă facă mai agitat decât eram deja.

Îi privesc trupul nemișcat al lui Jason stând întins pe masă și poate dacă nu l-aș fi cunoscut, mi-ar fi fost milă de starea în care se află. Și judecând după faptul că nici până în momentul ăsta Sofie și restul rudelor ei de vrăjitoare nu au reușit să-l aducă la normal, nu cred că mai are vreo șansă. Un colț al gurii mi se ridică rapid în sus la acest gând și mă întorc spre ușă atunci când aud pași venind dinspre hol.

-Poftim.
O văd pe Sofie cum intră în cameră, întinzându-mi apoi o cană din care iese un abur dens.

-Ce este? Întreb fără reținere.

-Te va mai calma. Ți-am simțit aura întunecată de griji de la un kilometru.
Iau cana cu un zâmbet amar și privesc în gol spre podeaua de sub masă.

-Cred că am destulă minte încât să-mi dau seama că n-ai venit să vezi ce mai face Jason.

-Ce te face să crezi asta? Îl ador pe tip, spun și mă aleg imediat cu o privire atotștiutoare din partea sa.

-Nu, nu o faci.

-Mda, zic neutru, nu pentru asta am venit.
Gizeh lipsește.
Sofie mă privește sceptică și apoi se duce liniștită spre un raft cu poțiuni ca și cum nu i-aș fi spus nimic grav.

-De cât timp? Întreabă luând în mână o sticluță albăstruie și apoi o lasă înapoi la loc părând că este în căutarea a ceva.

-Șase zile, spun sec și sorb o gură din lichidul verzui. Șase zile de când nu am nicio urmă de ea.

-Ai încercat să o localizezi?

-Ce întrebare... Ăsta a fost primul lucru pe care l-am făcut cand mi-am dat seama că lipsește, dar nimic. Este sub o vrajă de protecție.

-Îngerii nu ți-au dat vreun răspuns?

-Parcă au dispărut și ei odată cu ea, afirm simțind cum nervii pun stăpânire pe mine.
Cum se face că atunci când am nevoie cel mai mult de ajutorul lor, fix atunci se hotărăsc să-mi întoarcă spatele fără niciun regret.

-Dar ai căutat-o bine în castel?

-Nu e nicăieri ce nu înțelegi?! Nu era în camera ei, nici la parter, nici afară, nici acasă la ea, nicăieri!

-Te-ai gândit că poate vrea doar puțin spațiu? Nici nu vreau să-mi imaginez cum m-aș fi simțit dacă aș fi trecut prin câte a făcut-o ea în ultimele săptămâni.

-Nu ar pleca fără să spună ceva! Fără să-mi spună motivul pentru care s-a hotărât dintr-o dată să dispară de pe fața pământului! Exclam pășind într-o parte și-n alta a camerei. Tonul ei liniștit nu face decât să-mi amplifice starea de nervozitate. Îmi sprijin un braț de peretele alăturat ferestrei și privesc strada din fața casei sale.

Nu suport oamenii care trec atât de liniștiti pe tortuar ca și cum nimic rău nu ar exista în lume, nu suport mașinile care se mișcă mult prea încet și încurcă traficul. Nu suport cât de însorită este ziua asta și cât de tare îmi tremură afurisitele astea de brațe. Apuc într-o strânsoare puternică materialul perdelei și îl smulg de pe suportul său. O satisfacție profundă îmi pune stăpânire pe trup și mă rotesc pe loc apucând o veioză și trântind-o de peretele opus mie. Se sparge în mii de bucăți pe podea, iar când vreau să apuc un alt obiect, îmi simt brațul prins brusc.

-O vom găsi Adonis. Îmi mai trebuie doar puțin timp ca să decodific vraja din cartea Dorotheei, iar după ce vom alunga tot răul, o vom găsi negreșit.

-De ce stai aici și îmi promiți cuvinte deșarte când ar trebui să fi deslușit deja vraja aia?!
Mă pornesc din loc îndreptându-mă spre ușa de la intrare cu pulsul mult prea ridicat ca să mai pot respira cum trebuie.

-Tu ești cel care a venit în casa mea!
Pufnesc la auzul vorbelor sale și trântesc ușa după mine, o bucată de temelie căzând din perete. De ce pare că toată lumea din jurul meu nu dă doi bani pe lipsa lui Gizeh, când ea s-ar fi zbătut necontenit dacă ar fi fost în locul lor și cineva ar fi fost în primejdie. Deși nu mă încântă gândul, trebuie să apelez la Ordin și să-i cer să mă ajute. Ei sunt singura mea speranță pe care o mai am în momentul ăsta.

- -

Cobor cu pași repezi scările ce mă duc în camera secretă și simt deja cum gândurile negre pun stăpânire pe mine. Am o vagă impresie că am auzit un suspin atunci când torturam afurisitul ăla de Wendigo, dar sper din tot sufletul să nu fi fost ea, pentru că m-aș învinovăți pe veci de plecarea sa. Nu vreau să-mi cunoască și acea parte din mine pe care nici măcar eu însumi nu mi-o controlez încă. De când am revenit la viață, simt în interior o prezență ce pare că fierbe la foc mic și așteaptă doar o cale de ieșire. Nu i-am spus nimic despre asta. Nu voiam să o stresez, și așa având prea multe pe cap, dar începe să mă îngrijoreze. Nici în trecut nu eram o persoană slabă de înger, însă acum mă bucur când creez suferință. Și nu sunt sigur dacă odată dezlănțuită acea parte din mine, o mai pot opri.

Cuprind oglinda dreptunghiulară, puțin mai mare decât cea pe care o aveam înainte, și închid ochii rostind vraja de comunicare. Un fior ce mi se infiltrează prin degete îmi dă de știre că mi-a răspuns și deschid ochii privindu-i prin sticla oglinzii chipul îmbătrânit.

-Arthur am nevoie de ajutorul vostru. Gizeh a fost răpită și nu am la cine să mai apelez.

-Îmi pare rău, dar nu pot face nimic.
La auzul cuvintelor sale îmi încleștez pumnii în marginile oglinzii, tensiunea reinstalându-se în mine.

-Cum adică nu poți face nimic? Atâtea sute de ani în care ți-am fost loial cred că îmi dau dreptul măcar la o favoare, rostesc aproape răstit încercând să-mi mențin calmul.

-Tocmai această loialitate de care vorbești îți va fi pusă la încercare în timpul procesului, spune și mă încrunt.

-Ce proces?

-Adonis Lázár ești acuzat de omorul sabatului din Berlin și de conspirație împotriva Ordinului Soarelui Negru. Ai dreptul să rămâi silențios. Orice spui va fi întors împotriva ta.
Părul de pe ceafă mi se ridică într-o fracțiune de secundă și simt prezența cuiva în spatele meu la sfârșitul afirmației lui Arthur.

-Poftim?!
Mă întorc și dau să ripostez, dar tot ce reușesc să văd sunt două figuri negre înainte să simt o durere acută dinspre tâmpla dreaptă și să cad răpus pe jos.