Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 41

-Gizeh!

Strigătul speriat al lui Adonis din spatele meu mă face să mă dezechilibrez și să-mi scap un picior în aer. Îmi simt tot corpul părăsind marginea acoperișului și așteptarea morții inevitabile mi se înfiripă în suflet. Nu stau nici câteva secunde în aer până ca mâna să-mi fie strâns ținută și să-mi împiedice căderea.

-Te-am prins, spune și mă trage în sus spre el cu o ușurință care îi pare naturală. Îmi pun un picior pe după balustradă și mă ajut de el pentru a-mi face avânt, apoi îi sar în brațe.

-Nu..nu știu ce m-a apucat. Nu voiam..

-Shh, te înțeleg iubito.

Se așează pe jos cu mine în brațe și abia acum realizez ce avea să se întâmple dacă nu ar fi venit la timp. Nu voiam să mor, sau cel puțin nu aveam asta în minte. Cred că am vrut să-mi duc trupul la maximum de adrenalină pentru a-mi dispărea toate gândurile și remușcările. Să încerc să ating acea linie subțire dintre viață și moarte, dar fără să îmi periclitez corpul care este deja atât de vulnerabil. Aceeași stare de sufocare îmi persistă în piept, însă sunt asemenea unui lac secat de apă. Lacrimile încetează să-mi mai părăsească ochii și îi înfășor mai strâns brațele lui Adonis în jurul meu. Căldura pieptului său îmi încălzește trupul și mă calmează deopotrivă.

Stăm în liniște pentru ce a părut o veșnicie și mă bucur că nu mă pune să îi explic nimic. Probabil încearcă să mă înțeleagă și nu aș putea fi mai recunoscătoare pentru asta. Învelită de plapuma nopții și de brațele sale, timpul parcă s-a oprit în loc. Trece fără să simt că mai respir, dar privirile noastre vorbesc. Mi-aș dori să-i spun cât de mult am ajuns să-l iubesc, însă frica îmi întunecă patosul sentimentului. Îi las buzele catifelate să mi le analizeze în cel mai mic detaliu pe ale mele până când singurele elemente rămase în atmosferă sunt ale noastre suflete ce se ridică, prinse într-un dans pătimaș, printre stele.

-Ce frumoasă este luna, nu-i așa? Întreabă și mă privește atât de înduioșat încât mi se pare că mai are puțin și izbucnește și el în lacrimi.
Îmi ridic ochii spre astrul ce ne luminează corpurile îmbrățișate și este într-adevăr frumos. Un zâmbet mic mi se așterne pe chip și mă pierd în lumina sublimă pe care o radiază.
În acest moment, un sâmbure de speranță îmi crește în inimă și mă face să cred că există o șansă ca Jason să se facă bine.

-după 2 zile-

-Nu am mai văzut-o de atâta timp, Adonis! Vreau să merg! Strig nervoasă coborând în grabă scările castelului.

-Credeam că ai învățat din câte ți s-au întâmplat până acum cât de periculos este să părăsești castelul.

-Nu mă interesează. Am spus că merg și exact asta voi face, zic și apăs clanța ușii de la intrare. Nu apuc să ies că mi-o trântește în față.

-Măcar lasă-mă să vin cu tine, spune cu o voce mai calmă și se așează între mine și ușă. Îl privesc nerăbdătoare pentru câteva secunde, iar când văd că nu dă semne să se răzgândească oftez învinsă.

-Bine. Dacă doar așa te vei liniști odată!
Se da într-o parte permițându-mi să ies și nu durează mult până aud scârțâitul ușilor și pașii săi ce mă urmează. Urăsc să îmi spună cineva ce să fac și ce să nu fac.

Mai mult ca sigur bunica îmi duce dorul așa cum și eu o fac, însă nu vrea să fie prea autoritară cu mine. Mereu s-a comportat așa, dacă făceam ceva greșit sau o luăm pe o cale nesigură, mă atenționa, dar nu îmi interzicea nimic. Cumva atitudinea asta m-a făcut să fiu mereu foarte sinceră în fața ei și să nu vreau să-i ascund nimic. Dar de când am pășit în acest castel totul a luat o întorsătură la o sută optzeci de grade și acum mă simt mai îndepărtată de ea mai mult decât oricând. Nici nu are idee prin câte am trecut în ultimile săptămâni și nici nu intenționez să-i spun prea curând. Mai mult ca sigur s-ar speria prea tare și nu vreau să-i cauzez mai multe probleme decât cele pe care le are deja. Îmi simt mâna prinsă într-o strânsoare ezitantă și îmi ridic privirea spre Adonis. Se uită în față fără a avea intenția să-mi vorbească deci nu văd de ce aș încerca să-i spun ceva. Uneori încăpățânarea asta a lui mă calcă pe toți nervii, deși știu că în spatele ei se ascunde grija. Trecem de întunecimile peșterii și mergem în liniște pe poteca pădurii.