Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 9

Un țiuit continuu îmi inundă urechile și simt cum răceala podelii îmi atinge obrazul. Întredeschid ochii, iar prin imaginea neclară din fața mea văd un corp mișcându-se și aplecându-se în jos. Clipesc de mai multe ori, cu o durere imensă de cap. De ce nu dispare sunetul ăsta enervant?

Câteva secunde îmi trebuie și realizez ce tocmai s-a întâmplat. Mă ridic printr-o mișcare rapidă de pe jos și imaginile neclare devin acum reale în fața mea. Îl văd pe Justin sau care îi este numele, îngenunchiat lângă trupul nemișcat al lui Gizeh. Fac ochii mari și îmi ridic o mână. Mi-o duc spre obraz în încercarea de a vedea dacă într-adevăr am reușit. Atunci când îmi simt caldura ușoară a mâinii atingând-mi fața, o ușurare de nedescris mă cuprinde și închid pentru câteva clipe ochii învăluit fiind de emoțiile demult uitate. O rază de soare îmi stă pe chip și mă bucur cu adevărat de căldura care mă înconjoară.

-Nu mai sta acolo ca un tont și spune-mi de ce Gizeh nu deschide ochii!
O voce enervantă îmi întrerupe momentul de fericire și deschid ochii, apoi mă îndrept spre el. Am și uitat cum se simte senzația de a-mi atinge tălpile de podea.

-Ți se pare că ar trebui să știu? Probabil ceva nu a mers conform planului, zic și mă încrunt.

-Minunat! De-a dreptul minunat! Spre deosebire de tine eu chiar țin la ființa asta! Dacă nu se va trezi va fi numai vina ta și îți promit că te voi face să regreți ziua în care ai băgat-o în toată povestea asta! Strigă agitat și se ridică. Merge lângă unul din stâlpi și se spijină cu o mână, închizând ochii. Dacă se apucă de plâns cred că o să-i dau una.
Mă aplec și o întorc pe Gizeh cu fața în sus analizând-i chipul palid. Are buzele uscate și ușor vineții, pielea fiindu-i rece ca gheața.

-Jur pe ce am mai sfânt dacă...

-Poți să taci pentru câteva secunde și să mă lași să gândesc? Ieși afară și te răcorește.
Nu zice nimic și se îndreaptă spre ușă mormăind pentru el niște cuvinte pe care prefer să nu le aud. Îmi mut privirea înapoi spre corpul lui Gizeh și ceva din mine se zbate într-un ritm ciudat văzând-o fără suflu. Ar trebui să mă duc să caut în bibliotecă cartea cu vrăji, poate am spus un cuvânt greșit sau am făcut ceva ce i-a readus trupul, însă sufletul a rămas undeva pierdut între...

Toate gândurile mi se opresc atunci când sesizez o lumină slabă venind dinspre gâtul ei. Observ cum o linie roșiatică se mișcă sub claviculele ei formând un semn pe care mi-l aduc aminte din noaptea în care voiam să o posed. Culoarea sa devine din ce în ce mai aprinsă și brusc îi văd buzele cum i se întredeschid și trage aer într-o inspirație profundă. O ușurare ce nu știam că poate exista în mine mă lovește din plin și corpul mi se relaxează. Își mișcă ochii pe sub pleoape și o cuprind de după gât, ridicând-o cu grijă.

-Mm, am...reușit? Întreabă cu o voce răgușită în timp ce-și deschide lent ochii dezvăluind o nuanță vibrantă de verde pe care nu credeam că o s-o mai revăd. Este imposibilă această asemănare cu ea. Rămân fără respirație.

-Da, Gizeh, am reușit. Suntem în viață, spun și observ cum obrajii i se rumenesc. Abia acum observ că are niște pistrui ce i se întind de pe nas până sub ochi, dându-i un aspect copilăros. Părul castaniu, ce îi îngrădește fața, îi curge în valuri de pe mâna mea în jos și mă bucur câteva secunde de cât este de moale. Îmi intersectez din nou privirea cu ea și observ cum respiră mai lent. Realizez că amândoi stăm și ne privim într-o liniște deranjantă și dau să spun ceva, însă atunci aud scârțâitul ușilor de la intrare.

-Gizeh! Un strigăt persistent se aude în tot castelul făcându-i atenția să se mute în spatele meu. Face ochii mari și un zâmbet imens i se așterne pe buze. Se ridică în grabă.