Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 50

-Ce spui acolo Azazel? Întreb ridicându-mi vocea mai mult decât aș fi vrut.

-Sunt cu mândrie mâna dreaptă a Atotputernicului Lucifer, treaba mea este să-i aduc cele mai întunecate suflete ale umanității. Mama ta a fost unul dintre ele, așadar când am venit să-i iau sufletul mânjit de păcate, mi-a propus să mi-l dea pe al tău în schimb. Nici măcar nu i se vedea sarcina și a fost dispusă la acest gest, deci și-a meritat soarta.
Îi cântăresc confuză fiecare cuvânt și dau să îl contrazic, însă o imagine îmi apare de nicăieri în fața ochilor oprindu-mi cuvintele.

Flashback

Un strigăt îndurerat se extinde din casa abandonată din mijlocul munților. Întunericul nopții parcă ascunde cu puterea sa minunea ce se săvârșește în interior. O femeie cu părul castaniu lipit de față din cauza transpirației este încercată de cea mai mare durere agonisită de cineva: nașterea. Singură, înfrigurată și fără speranță în ochi, aceasta împinge cât poate de tare copilul pe care l-a purtat nouă luni în pântece. Se prinde cu mâinile de cearșaful prăfuit al patului și strânge cât poate de tare în timp ce respiră și împinge încă o dată. Și încă o dată până ce aude un plânset de copil. Expiră epuizată și ia copilul în brațe cu ochii înlăcrimați.

O răceală cunoscută îi face pielea de găină și simte o prezență în cameră ridicându-și privirea.

-Nu! Te rog nu! Mai dă-mi timp! O să... o să găsesc pe altcineva.. O să..
Un țipat disperat răsună în aer, în timp ce demonul cu ochi de foc absoarbe toată energia vitală a femeii. Aceasta se zbate încercând să opună rezistență, însă nu are nici o șansă în fața lui. Ochii ei, ce odată erau verzi strălucitori, acum au căpătat ușor, ușor o paloare mormântală. Odată ce trupul neînsuflețit cade pe pat, demonul își mută atenția pe copilul ce plânge frenetic lângă mama sa.

-Acum că am scăpat de problema asta, tot ce trebuie să fac este să aștept încă...

Optsprezece ani, continui în gând și privesc naucită un punct fix. Acum îmi dau seama de ce mi se păreau atât de familiari și tulburători ochii săi de foc. El este același demon ce i-a pus capăt vieții mamei mele și acum a venit să-și ia restul de înțelegere. Pe mine.

Îmi dreg glasul și îl privesc rece fără să vreau să-i dau satisfacția câștigului.

-Părinții mei m-au dorit mai mult decât orice. Bunica mereu îmi povestea..

-Te intrerup pentru un moment, spune cu o sclipire ciudată în privire, cred că e timpul să îți revezi draga bunică.

Mă întorc în direcția spre care a vorbit. Orice urmă de tensiune pe care aș fi avut-o din cauza vorbelor lui Azazel îmi dispare la vederea singurei ființe în care aș putea avea încredere totală. O văd pășind mărunt din umbră și se apropie de mine având pe chip o grimasă de tristețe.

-Bunico! Strig ușurată și alerg spre ea luând-o în brațe. Mă strânge ușor și o simt cum este dominată de un tremurat necontrolat. Expir profund pe nări și odată cu aerul ce-mi iese din plămâni, iese și grija că aș fi pierdut-o. Știam că trebuia să-mi ascult instinctul și să vin aici fără să mai trag de timp. Nu-mi pasă de acțiunile mamei, de orice pact ar fi făcut, tot ce contează este că am recăpătat-o pe bunica.

-Am fost atât de îngrijorată! Șoptesc și mirosul ei caracteristic îmi invadează simțurile, liniștindu-mă treptat.

-Ce-ți mai place să joci teatru, Azza! Spune Azazel cu o urmă de amuzament în voce. Mă încrunt confuză la numele pe care i l-a dat și mă depărtez câțiva centimetrii cât să îi văd chipul.

Țip îngrozită când îi văd înfățișarea infernală și acum realizez că acel tremur provenea de la râsul său silențios.

-Ce invenție mai e și asta Azazel?! Spune-mi odată unde e bunica!
Cu pași nesiguri mă dau în spate încercând să pun cât mai mare distanță între mine și acel demon.

-Ceea ce numesti tu "bunică" este chiar în fața ochilor tăi.

-Ce..

-Cum aș fi putut să te las nesupravegheată atâția ani de viață, Gizeh? Nu aveam de unde să știu tot ce ți se întâmplă dacă nu mi-aș fi pus unul dintre demoni să te crească. Și trebuie să recunosc, privirea de pe fața ta face să merite așteptarea.

Îmi simt tot pământul cum îmi fuge de sub picioare și nu sunt în stare să articulez niciun alt cuvânt. Îl privesc și mă agăț de speranța că va începe să râdă și-mi va spune că-și bate joc de mine. Că doar joacă la cacealma și de după vreun colț va apărea bunica fericită să mă vadă ca de fiecare dată.

Îi văd, însă, mutra impasivă și realizarea mă lovește din plin conducându-mi corpul să se clatine. De când m-am născut, singura figură parentală pe care am avut-o a fost bunica. Ea mi-a fost singura oază de liniște și iubire în care mă puteam încrede oricând. Aș fi mers până la capătul pământului să o țin în siguranță și să o știu fericită.

De fiecare dată când eram pe punctul să mă prăbușesc, ea era acolo gata să mă ridice la loc pe picioare și să-mi readucă zâmbetul pe buze. Iar acum aflu, după optsprezece ani de amintiri frumoase și încărcate de emoții, de râsete colorate, de sfaturi înțelepte, de nopți în care mă mângâia pe păr și îmi șoptea că va fi mereu lângă mine, că totul a fost o minciună. O iluzie a unei persoane căreia i-aș fi strigat în gura mare că o iubesc din tot sufletul. O închipuire a singurei ființe pentru care mi-aș fi dat viața fără să mă gândesc măcar o clipă.

Ochii mi se împăienjenesc umpluți de lacrimi și bărbia începe să-mi tremure fără să o mai pot opri.

-Cum ai putut face asta?! Strig printre hohote de durere cu un nod în gât ce numai se mărește cu cât realizez adevărul.

-Atunci când am încheiat legământul cu a ta mamă, drept sigiliu ți-am încrustat pielea cu propriile-mi gheare. Făcând asta, o cantitate de venin ți-a fost transferat și astfel ai devenit o corcitură. Știu că deși nu vrei să admiți, simți prezența aceea care îți este pe cât de misterioasă, pe atât de familiară. Acea voce separată de conștiința ta care te-a protejat și ți-a urmărit toți pașii, deși nu știai de unde provine. Recunoaște Gizeh, nu ești cu nimic mai pură decât mine.

-Nu sunt deloc ca tine! Nici nu m-aș fi gândit vreodată să fac cuiva ceea ce mi-ai făcut tu! Toată viața mea a fost o minciună!

Îmi duc mâna la gură încercând să-mi ascund suspinele, dar în zadar. Dacă nu aș vrea să-mi păstrez acum o fărâmă din demnitate, m-aș prăbuși pe jos și m-aș înneca în lacrimi. Îmi simt sufletul spintecat în mii de bucăți ce cad una câte una din întregul ce era odată, lăsând înapoi un gol ce îmi aduce aminte de atunci când eram un spirit. Nu mai este nicio diferență dintre mine cea de acum și cea de atunci. Toate sentimentele mi-au fost spulberate, durerea ce-mi inundă pieptul fiind singura ce mă mai face să cred că respir.

Chiar atât de respingătoare am fost încât propria mama să fie în stare să mă dea la schimb?! Atât de nedorită am fost?

Deși nu voiam să recunosc nimănui, mereu m-am întrebat de ce părinții mei nu sunt alături de mine, așa cum era normal. Golul din torace mi se extinde când îmi dau seama că am fost singură în tot acest timp. Mama m-a vândut și apoi a fost omorâtă, tata nu vrea să știe nimic de mine, iar bunica...bunica nici măcar nu este cine credeam eu că este. Încep să sughiț incontrolabil și ultimul strop de energie mi-a părăsit corpul.

-Destul cu circul ăsta! Duceți-o de aici până ce o să fie capabilă să mă asculte. Mi-e nefolositoare în șoc.
Pleoapele îmi cad atât de grele pe ochi și mă simt prinsă de brațe și ridicată în aer. În momentul ăsta nimic nu mai poate scoate vreo reacție din partea mea. Sunt amorțită.