Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 19

Îmi duc mâinile spre ochi masându-i lent în încercarea de a mă trezi. O văd pe Vivien cum doarme cu spatele la mine, acoperită doar de un cearșaf negru și îmi aduc aminte de noaptea trecută. Oricât aș fi încercat, nu puteam să mă opresc din a-i confunda fața cu cea a lui Gizeh. Nu mi-o puteam scoate din minte efectiv. De parcă oricât m-aș fi chinuit, mai tare ar fi persistat în gândurile mele.

Mă ridic încercând să nu fac prea mult zgomot și sper să nu vrea să stea la micul dejun. Îmi iau niște haine și îmi fac loc înspre baia atașată camerei. Dau drumul apei din duș să curgă peste mine și îmi trec mâinile prin păr. Mirosul de mentă se împrăștie în toată baia, apa fierbinte făcându-mi mușchii să mi se mai relaxeze.

Până acum o vedeam pe Gizeh doar o sursă de nervi și îngrijorare constantă că va intra în belele. Însă de când am văzut-o atât de aproape de acel angajat ceva parcă mi s-a activat în mine și nu-mi mai permite să acționez fără să nu o iau în considerare. Încercarea mea jalnică de a o uita de aseară doar mi-a alimentat acel junghi pe care nu-l mai pot înlătura.

După ce mă clătesc, închid apa și mă îmbrac în niște pantaloni negri de stofă și o cămașă albă. Niciodată nu poți fi prea elegant. Îmi aplic pe gât puțin parfum și ies din baie simțind cum mi se face foame. O observ pe Vivien cum se mișcă între cearșafuri, dar nu zăbovesc și ies din cameră. Fac câțiva pași pe hol și o văd pe Gizeh cum stă sprijinită de balustradă, uitându-se înspre sala de la parter. Poartă o rochie albă de vară ce îi ajunge până deasupra genunchilor, însă zâmbetul caracteristic ei nu îi este prezent pe chip. Pare îngândurată, măcinată de cine știe ce gânduri. Mai mult ca sigur se gândește la el. Era atât de îmbujorată în preajma lui aseară, de parcă i-ar fi adresat cele mai flatante cuvinte.

Își ridică chipul spre mine și facem un schimb de priviri ce îmi face inima să o ia la goană pentru câteva clipe. Deschide gura spre a articula câteva cuvinte, însă se oprește și se uită în spatele meu. Devin confuz pentru un moment, dar apoi îmi dau seama înspre ce privește și aș vrea să mă dau cu fruntea de un perete dacă aș putea.

-Bună dimineața, frumosule, aud în spatele meu și mă întorc lent văzând-o pe Vivien doar cu un cearșaf în jurul ei, având părul în toate direcțiile.

-Intră în cameră, spun serios și o iau de braț închizând ușa.
Mai prost de atât nu pot să mă simt, știind că Gizeh tocmai și-a dat seama de ce am făcut. De ce mă simt de parcă am făcut ceva rău? Nu e ca și cum am fi împreună oricum.

-Oh, te-ai trezit cu fața la cearșaf, iubire? Se pisicește Vivien vrând să mă atingă pe piept. Mă feresc și îi caut rochia de pe jos întinzându-i-o.

-Nu-mi spune așa. Știi și tu că nu e nimic sentimental aici. Mă privește puțin și apoi îmi ia hainele din mână ignorând ce am spus.

-Când luăm micul dejun? Sunt lihnită, întreabă îmbrăcându-se și așezându-și părul.

-Din păcate, o să te rog să pleci. Am niște treburi de rezolvat.

-Aseară nu păreai să ai altă treabă, spune și se apropie mult prea tare de fața mea ca să mai suport.

-Vivien, nu întinde coarda. Ne vedem poimâine pentru misiune.
Deschid ușa și aștept să se pornească din loc.

-Cum spui tu, tigrule, afirmă și trece pe lângă mine cu un zâmbet șiret pe față. Oftez profund, iar când mă uit să văd dacă Gizeh este încă în acel loc, constat că a plecat. După ce mă asigur că slujitoarele vor pune masa în sala de bal, mă apropii reticent spre camera ei. Sufletul mi se strânge la gândul că îi voi întâlni din nou privirea, dar totodată și pentru că nu știu cum i-aș putea explica ce a văzut. Bat de câteva ori, însă după ce nu aud niciun sunet, decid să intru. Dau de o cameră goală cu patul făcut, fereastra deschisă și doar o adiere a parfumului de neconfundat al ei. Unde ar putea fi? O caut tulburat în bibliotecă. Nu este nici acolo. Întreb una dintre femeile ce urcau la etaj dacă a văzut-o, însă mă aleg cu un răspuns negativ. Unde s-a dus?