Legământul Partea I: Începutul

Capitolul 45

Odată cu ecoul curenților de apă, mă afund în întunericul peșterii a cărei temperatură scade progresiv. Îmi îmbrățișez corpul cu brațele și probabil nu mi-ar fi atât de frig dacă nu aș fi udă până la piele. Dintr-un impuls spontan îmi închid pleoapele. O caldură ce începe din vârful degetelor îmi urcă lent de-a lungul meu și-mi aduce un zâmbet larg pe chip. Cu cât crește în intensitate, corpul mi se relaxează și mă las purtată de sentimentul de liniște pe care doar o singură ființă m-a făcut să-l simt astfel.

-Raziel.
Numele său îmi iese printre buze aproape mecanic și mă bucură faptul că îmi este din nou alături.

-Poți deschide ochii, Gizeh, șoptește părând că este chiar lângă mine. Când fac ce îmi spune mă găsesc într-o grădină plină de copaci de toate felurile. Doar că este ceva diferit la ea, ceva de care nu-mi pot da seama încă.

-De ce m-ai adus aici? Întreb și abia acum sesizez trilurile ființelor înaripate ce zboară și ne privesc cu ochi micuți. 

-Pasărea este o întruchipare atât de exactă a ființei umane. Dacă au destul curaj să-și părăsească cuibul, văd în zborul lor cele mai deosebite peisaje. Dansează printre nori și ating nemărginirea. Dar dacă se lasă consumate de frică, vor fi condamnate pentru tot restul vieții să vadă doar împrejurimile cuibului.

-Eu mi-am luat zborul?

-Cred că ai făcut-o. Acum trebuie doar să te lași purtată de vânt.

Imaginile mi se schimbă rapid prin fața ochilor, peisajul înverzit dispărând, în locul său aflându-se acum o nemărginire haotică. Plutim prin imensitatea cosmosului și tot ce pot face este să stau într-o uluire totală. Atât de multe culori pierdute în depărtare, atât de diferite prin forme și dimensiuni, dar toate dominate de soarele ce radiază mai puternic decât mi-aș fi imaginat vreodată.

-De ce trebuie să ne asemănăm cu păsările și nu cu stelele? Să nu depindem de nimic, strălucirea noastră să fie individuală, iar când timpul ne va veni, să cădem prin spațiu până ce nu mai existăm.

-Te înșeli dacă presupui că aceste forme de viață au vreo putere în fața solitudinii. În lipsa unei alte stele care să le facă lumina mai strălucitoare, s-ar stinge înainte să poată exploda în măreție, spune și se oprește pentru un moment privind spre infinitatea ce ne pândește, apoi continuă. Dar ai dreptate într-o manieră. Deși oamenii nu sunt stele, ei sunt fragmente din univers. Mici lumi, unice în felul lor, ce străbat pământul. Fiecare suflet bate în tandem cu alte mii de suflete alcătuind motorul ce ține acest univers în viață. Când tu râzi, universul râde cu tine. Când te disprețuiești, aceeași energie o pui și asupra universului.

-Și atunci dacă noi suntem părți din univers, cum se face că nu știm aproape nimic concret despre cum funcționează el?

-Consideri că razele de soare știu de ce sunt direcționate în atâtea direcții? Evident că nu. Doar soarele trebuie să cunoască adevăratul motiv. Crezi că dacă razele ar avea conștiința atât de prezentă și s-ar îndrepta unde ar dori, ar mai fi oare locuri încălzite și protejate de întuneric? Nu s-ar ciocni inevitabil și ar cauza numai haos?

-Deci noi nu trebuie să cunoaștem adevărul pentru a ne proteja chiar pe noi înșine?

-Adică pentru a proteja universul. Nu poți cere unui orb să vadă, așa cum nu poți cere nici umanității să înțeleagă secretele lumii.
Rămân blocată privind imensitatea luminii din jurul nostru.

-De când umanitatea există, nu s-a întâmplat niciodată ca un om să deslușească acest necunoscut?

-S-a întâmplat, și încă se întâmplă. Doar că voi oamenii aveți un mod mai neobișnuit de a vă comporta cu cei ce înțeleg.

-Ce vrei să spui?

-Am întâlnit de multe ori situații în care cei înzestrați să cunoască adevărurile lumi sunt închiși și alienați de către cei din jurul lor.

-Cum adică închiși?

-În blocuri albe de piatră. Sunt supuși la dureri de neînchipuit care doar în Infern ar trebui să existe.

-Te referi la spitale?

-Daca așa le numiți voi, da. Și sunt tratați astfel doar din simplul fapt că sunt considerați..

-Nebuni, îi continui fraza și rămân înghețată dându-mi seama că are completă dreptate. Cei ce pretind că văd și aud lucruri pe care noi restul nu le recepționăm sunt catalogați de societate drept niște demenți. Sunt închiși în spitale de psihiatrie, iar daca Raziel îmi spune adevărul, atunci zvonurile despre experimentele asupra pacienților din acele instituții sunt cât se poate de reale.

-De ce îmi spui toate astea acum?

-Ești pe cale să-ți îndeplinești destinul, Gizeh. Tu ești focarul de lumină pe care soarele l-a făruit cu atâta meticulozitate în decursul a trei vieți.

-Trei vieți? Întreb curioasă și încep să-mi simt trupul pulsând.

-Acum te aflii în cea de-a patra, cea în care îți vei săvârși motivul pentru care ai fost creată.

Nu se poate să fie real ce mi se întâmplă chiar acum. Îi arunc o privire scurtă și văzând că nu se uită spre mine îmi duc o mână spre coapsă strângând-o puțin între degete. Tresar pentru o secundă așteptându-mă să mă trezesc. Sunt încă aici.

-Atunci celelalte vieți au fost în zadar? Continui încercând să mă comport cât de normal pot și să nu-mi exteriorizez tumultul de emoții.

-Nicidecum. Fiecare ți-a cioplit sufletul pentru a ajunge ceea ce ești acum.
Un gând îmi răsare în spatele minții și nu pot să-l înlătur nici dacă aș vrea.

-Mi-am întâlnit iubirea vieții? Întreb sfioasă, dar fără părere de rău. Am nevoie să știu dacă există așa ceva sau sunt doar povești inventate pentru a ne alina singurătatea. Și așa sunt într-o totală nebunie, nu strică să profit măcar puțin.

-Ai avut norocul acesta. Dorești să vezi?

-Cred că știi deja răspunsul la întrebarea asta, zic entuziasmată simțind cum tot corpul îmi este scăldat într-un val de energie.