O Domnie Însângerată (completă)

29. Mişcări la răscruce

--Anela, du-te şi adu-mi haina. Repede.

Anela îmi aruncase o privire printre genele lungi. Ochii ei sticloşi mă analizau de departe.
O întrerupsesem de la masă dând buzna peste ea.
Se ridicase fără să spună ceva și plecă in căutarea paltonului meu.

Era nervoasă, dar nu îndrăznea să mă disrespecte mai mult de atât.
Nicole de Şaha îşi încrucişează brațele la piept privindu-mă.

--Ce ai de gând consoartă? Prințul e în întâlnirea cu emisarii.

Camera distribuită Anelei ocupa abia câțiva paşi în lungime şi lățime. În mijloc trona o masă ce ținea pe post şi de pat şi de scaun pe care atârna o mică geantă.

Pe masă stătea desfăcută o pasăre de munte cu mațele răscolite şi oasele ieşite la suprafață.
Urme de gheare se puteau vedea unde, Anela și-a scormonit prada.

Trebuia să mă mişc repede şi să acționez eficient. Prințul era în şedință si nu îmi permiteam, momentan, să-l contrazic chiar atât de mult cât să-mi fac apariția în sala de consiliu în ciuda poruncii sale.

M-am aplecat peste pasărea desfacută şi am lăsat să cadă peste carne un praf somnifer.

--Ce faci?

Intreabă de Şaha venind cu un pas mai aproape de mine, ceea ce însemna în camera asta că eram braț la braț.

Nu i-am dat timp să răspundă. Mă învârt din genunchi şi îi înfig în umăr unul dintre acele de la încheietură.
De Şaha are viteză și scoate acul rapid din braț.

Dar fără succes. Acul era otrăvit.
Mă bazasem pe reflexele ei să nu-l lase prea mult în carne, căci atunci avea un adevărat risc al morții.

Mă prinde de încheietură într-o încercare de a mă stabiliza.
Parez și ocolesc. Se sprijină de pereți. Iși deschide mâinile să se apuce de ceva. Cade în genunchi. Mă prinde de un braț. Îi înfig cârpă în gură să nu țipe după ajutor.

Tremură pe picioare. Otrava își făcea deja efectul.

Las usa deschisă în debaraua Alenei. Îmi trag gluga peste cap și masca pe față. E aproape seară când mă strecor afară din tabără.

Regulile jocului s-au schimbat. Portalurile au rămas tăcute si regele Ecavastriei nu va fi atât de bezmetic încât să ne atace acum.

De ce erau portalurile tăcute? Chiar erau tăcute? Războiul acesta lent ne consuma prea multe resurse și atenție, toate astea le puteam folosi mai bine, spre regat. Trebuia să ajung la portaluri.

Zilnic mii de refugiați încercau să treacă Zidul, iar aramtele erau aici să se asigure că totul se face într-o manieră civilizată. Ăsta era unul dintre scopurile sale.

Oman îmi auzise semnalul şi mă aşteaptase în locul stabilit.

Avea învelit în jurul umerilor o pătură și aripile îi erau adunate strâns lângă corp. Părea obosit.

--Spune-i Hussei Dragon că Leviantul deține o perlă neagră.

Oamn îşi deschise gura în uimire. Apoi o închise înapoi la loc. Înțelegere îi împăinjăneau ochii. Nu știam ce era o perlă neagră. Am fost instruită să recunosc una, nu să o mânuiesc.

--Aha. Elena. Ai grijă cu el.

Frica se cimenta în vocea lui. Oman păli şi începu să clănțăne din dinți.

--Hrăbeşte-te şi transmite mesajul. Urgent.

Îl scutesc de orice alt răspuns sau cuvinte de despărțire.

--Să nu te întorci. Să nu te întorci la mine. Așteaptă-mă să vin eu la tine. Bine?

Dădu din coadă afirmativ. Oman se apropiase de mine şi mă sărutase pe obraz. Îşi ridicase palma într-un ,,la revedere" şi îşi luă zborul în văzduh.

Nu va fi mult până ce gărzile vor fi anunțate că lipsesc. De Șaha e prea rezistentă ca să nu iau în calcul posibilitatea că deja și-a revenit și era înapoi în picioare, gata să mă vâneze.

Trebuia să ajung la portaluri. Era de datoria mea să mă asigur că tot ceea ce muncisem până acum nu era în zadar. Trebuia să aflu dacă Leviantul ascundea ceva. Dacă Oman avea dreptate și portalurile erau silențioase, atât de silențioase încât înseamna că ceva important s-a întâmplat sau avea să se întâmple.

Vânturile nopții băteau să vină. Soarele se lăsase de mult să apună în spatele piscurilor ascuțite ce străpungeau cerul într-o victorie nemiloasă.

Eram singură. Ca întotdeauna. Eu și cu mine, escaladând zidul. Fiecare mișcare calculată, orice greșeală însemna căderea în plonjon spre pământul larg deschis în primire.

Inima îmi bătea cu putere. Trilul adrenalinei îmi fugea prin vene. Ceea ce mă consuma nu era înălțimea amețitoare la care mă aflam, frica că un gardian m-ar putea săgeta crezând că sunt o creatură și nici că de Șaha ar fi putut din moment în moment să mă ajungă, nu, ceea ce îmi făceau degetele roșii și obrajii să-mi ardă era furia Prințului când va afla că i-am dejucat toate planurile și mândria din ochii Duvnirilor când vor știi ce am descoperit de una singură.

Eu. Numai eu. Nu Radek, nu Nicole, nu altcineva, doar eu.

#24.10.2017