O Domnie Însângerată (completă)

32. Genunchii juliți ai miresei

Ochii mă usturau. Orice simț de orientare părea să mă părăsească. La un moment dat căzusem în genunchi şi rămasem împietrită în pădurea intinsă.

Nu îmi mai simțeam pielea pe oase şi nici oasele în carne. Însă, bătaia inimii mele rămânea într-un  ritm constant pe care îl auzeam zdrângălind în carcasa capului meu.

Bump. Hum. Bump. Hum. Bump. Hum. Bump.

O lovitură puternică undeva în ceafă mă trezise. Durerea dintre tâmple se intensificase.

Şi dintr-o dată ochii îmi erau forțați deschiși. Nu puteam clipi, mărgele de lacrimi mi se adunaseră pe buzele pleoapelor.

--Ce e cu tine, creatură?

Vocea îmi străpunse mădularele, se înfundase în mușchi, în spasme repetate. Lovituri repetate de lame ascuțite. Din nou și din nou.

--S-a împiedicat şi a căzut. Doar două picioare.

O altă voce zglobie, asemenea unor clopoței. Prea dulci în sunetul lor vesel, prefăcut.
Tot ce vedeam era întuneric. Un negru pe care nu-l pot zgâria, îndepărta cu mâini ori dorințe. Primul lucru pe care il fac e să-mi duc mâna la ochi.

Îmi pipăisem fața umedă. Ochii îmi erau deschiși, ploapele trase.
De ce nu vedeam nimic?

Mă lăsasem uşor în genunchi. Îmi despletisem degetele pe pământul rece. Pipăisem tiptil ceea ce părea a fi marmură.

--Ce face? Se ghemuieşte? Trebuie să fete? Că nu mai ştiu cum e la creatură.

Clinchet de clopoței se adresează vocii cutremurătoare.

--Casăcă-ți gurile în continuare dacă mai poți. Du-te anunță-l pe Santristis!

Un vâjâit se aude. O adiere de vânt îmi ridică parul pe brațe. Îmi flexez degetele peste marmură. Muschii picioarelor îmi sunt încordați. Gata să fug în forță. Spre ce sau spre cine rămânea de văzut.

O fărâma de lumină se făzuse văzută în depărtare. O flacără prea departe de mine pentru a-i simți căldura. Vreau să ma ridic, să mă apropiu de ea când dintr-o dată flacăra căpătă dimensiuni monstruoase şi mănâncă pereții din calea ei.

Se apropia de mine.
Mă întorc fugind. O alta flacără s-a aprins în spate. Sunt încolțită. Mă gehmuiesc şi îmi acopăr capul cu mâinile legate.
Nici nu am timp să mă gândesc la durere.

--Nerodule, du-te odată până nu plezneste in fața noastră!

Vocea groasă era de-a dreptul indignată în timp ce cea subțire râdea cu poftă:

--S-a târâi pe dale. Îi e frică.

Zicea clinchete de clopoței. Vai cum le-aş strânge în pumnul meu, glasul lui firav, vai cum s-ar răsuci corzile sale vocale (sau orice-l face să vorbească şi să fie auzit) în mâna mea. De aș fi fost acasă și nu aici-

Îmi deschid ochii şi mă văd asemenea unei furnici. Torțele ce au fost aprinse pe pereți erau flăcarile de care mă temeam.
Coloane purpurii se înălțau amenințător în înalt undeva unde nici lumina nu pătrundea şi ochii mei nu o puteau urmări.

Labe cu gheare arcuite se fac observate. Undeva deasupra mea, într-un fel de scaun care pentru mine părea o altă clădire stătea agățat un balaur uriaş.
Nu, nu balaur. Balaur e greşit să-l numesc.

--Hodesius.

Îmi înclinasem capul sub privirea celor patruzeci de ochi. Capetele de balaur. Toate cele douăzeci se îndreaptară spre mine aplecându-se peste marginea scaunului de marmură.