O Domnie Însângerată (completă)

Strigarea zeilor

Trecuseră două zile de când ne întorseserăm. Totul rămase neobișnuit de liniștit. Când aterizasem împreună cu Prințul, înapoi în camera noastră, preoteasa Salvia avusese un atac de țipete. Nu se putuse să se oprească din a țipa. O speriasem atât de tare. Aterizasem peste patul în care ea dormea.

Când am întrebat-o ce făcea acolo, mi-a răspuns în timp ce-și aranja părul ciufulit că eu i-am dat permisiunea de a ocupa patul atât timp cât Lisa și Lia îi ocupau patul ei.

Era adevărat. Nu mai comentasem nimic pe lângă asta pentru că eram mult prea bucuroasă când văzusem că nu înghețase din prima de cum aterizasem peste ea. Atingerea mea nu o contopise într-un sloi de gheață!

Avusesem un zâmbet atât de larg pe față încât mai târziu, De Șaha mi-l descrise ca fiind ,,deranjant de criminal". Aparent, preoteasa avea impresia că aveam să o omor. Nu aveam să fac asta. Nu pentru așa ceva.

Acum stătea înaintea mea și creiona pe spatele unei hărți învechite. Avea un picior sprijinit pe marginea gardului.

Eram pe băncile improvizate din jurul arenei care servea ca loc pentru antrenamentele cu sabie. Deși numărul creaturilor scăzuse atât de mult încât acum puteam să ținem poarta Zidului fără baricade suplimentare, antrenamentele riguroase nu puteau fi neglijate. De Șaha era în ring și scotea apă și sudoare din mușchii celor destui de nefericiți cât să fi ajuns pe mâna ei.

--S-a mai liniștit. Era atât de agitată cât ai lipsit.

Murmurase preoteasa încă cu privirea ațintită spre desenul ei.

--Sunt responsabilitatea ei.

Ridicasem din umeri. Era adevărul.

--Da. Nu e corect.

Spuse și eu lăsasem un râset rupt.

--Nu m-aș grăbi să vorbesc atât de repede de-aș fi în locul tău.

--Dar ești în locul meu.

Mi-o tăiase. Se încruntase. Se concentra și pe linia noastră de discuție, dar și pe desen.

--O ții în lesă așa cum te-am ținut și eu pe tine. Numai că în cazul acesta lesa nu se vede.

Mă luase prin surprindere remarca ei. Nu pentru ceea ce spunea în sine, ci pentru că îi luase parte lui De Șaha.

--Ai împrumutat citate din rugile tale pentru Obusus?

Îmi aruncase o privire fulgerătoare. Își ridicase degetul spre mine.

--Ai foarte mult tupeu! Zeii ne privesc în orice moment!

De-ar ști ea.

Am zâmbit.

De când ajunsesem înapoi în Vinegra puterile mele nu se manifestaseră în vreun fel. Vorbisem cu Prințul despre asta și mi-a spus că era curios și el să vadă cum va evolua situația, dar că nu trebuie să forțăm nimic.

Nu anunțasem ceea ce făcusem. Nimeni, înafara de noi doi, nu știa ceea ce devenisem.

Ce-i drept, nici nu știam cum să introduc o asemenea veste. ,,Bună. M-am întors dintr-un loc în care se spune că s-a născut realitatea și acum sunt zeitate care, aparent, poate să înghețe lucruri?"

Dacă lumea reacționase imprevizibil când scoteam foc pe gâtlej și aveam aripi pe spate, aveau să mă uimească după ce vor auzi ultima veste.

--Să știi că—auch!

Fusesem întreruptă de Oman. Micul daraki se plesnise de stomacul meu cu așa vitează că mă luase cu el la pământ. Ne rostogolisem. Îmi ținusem brațele protector în jurul lui, să nu se rănească și mai tare.

--VIN! VIN!

Țipa de își rupea gâtul. Dădea din aripi. Se încolăcea. Mă mușcase.

Îl împinsem de bot, jos de pe mine. Căzusem pe spate.

La timp cât să surprind cerul ce-și schimbase culoarea dintr-un albastru palid înspre un violet violent. Nori grași și cenușii începuseră să se adune ca o turmă de oi bine mânate.

Fulgere scăpăraseră dintr-un nor în altul. Unul lovise pământul. Miros de sulfur și pucioasă. Tremur în pământul care începuse să se despice. Linii se deschideau sub picioarele noastre.

Asta nu era o furtună. Era apocalipsă.

--Adăpostiți-vă!

De undeva auzisem vocea lui De Șaha dând ordine.

Preoteasa îmi întinse un braț.

--Sus!

Mă ridicasem de una singură înapoi în picioare. Mă învățasem să nu mai prind mâinile celor din jurul meu. Nu voiam să risc o scurtă călătorie prin memoriile ei.

--Ia-l pe Oman și fugi! Fugi și nu te mai opri!

Trebuise să strig deasupra vântului care bătea puternic. Era vijelie. Îmi plantasem picioarele în pământ încercând să mă țin dreaptă.

Preoteasa nu mai stătuse mult să-mi discute ordinul. Îl apucase pe Oman de burtă.

--Oman, du-te cu ea!

--VIN!

Continua să strige.

--Știu!

Am țipat înapoi. Aveam colțurile ochilor umeziți.

--Du-te cu ea!

Se lăsase tras la o parte, înspre siguranță. Era o poruncă directă. Membrele îi înghețaseră de cum îmi căzuse comanda de pe buze.

Încercam să nu las șocul să mă distragă de la ceea ce se întâmpla în jur. Dar cuvintele de legătură continua să reverbereze în mine. Pusesem forță în comandamentul acela, destul de multă încât Oman nu mai putea să se opună.

Mă întoarsem spre dealul în care lovise primul fulger. Luasem prima sabie de lemn pe care o găsisem în rândul de arme de antrenament. Mă îndreptasem înspre inima furtunii.

Vinegra răgea.

Știam că momentul acesta va veni. Trebuia să vină.

Hussa-Daraki spusese că dacă voi încerca să iau vinegra pentru mine voi fi provocată pentru teritoriu.

Erau aici.

Erau în Vinegra.

Cei care m-au torturat până la os și cei în fața a cărora a trebuit să mă închin de fiecare dată și să cer mai mult. Erau aici.

Și ceva în mine jubila. Ceva din mine voia să pună punct. Iar cealaltă dimensiune a mea striga să ne întoarcem. Să deschidem un portal. Să fugim.

//09.08.2020//07.31//