O Domnie Însângerată (completă)

Încercări divine

,,Mult de lucrat?". Clipisem picături de sânge. Îmi simțisem fiecare os lovindu-se unul de altul; carnea pe mine se amorfozase și își desemnase propria independență față de mine, iar ea îmi spunea că nu era de ajuns.

Îmi priveam palmele deschise peste poala îmbrăcat în satin verde. Mă luptam să-mi păstrez compoziția. Trebuia să mă gândesc că avea dreptate. Aripile îmi erau blege. Puteam plana, nu era chiar prea dificil să-mi țin aripile drepte; dar era altceva când trebuia să le folosesc cu cap. Când situația îmi cerea să acționez din instinct, nu putusem dovedi o naturalețe, o cunoștință nativă a artei zborului.

Era ceea ce-mi spusese de cât timp venise să mă culeagă de pe jos, să mă îmbăieze și să mă îmbrace.

--Ai nevoie de mult mai mult antrenament pentru a simula nativitatea. Orice daraki te-ar citi de la o poștă ca fiind inadaptată felului nostru de a fi.

Pentru că nu sunt ca voi, era ceea ce nu am spus. Nu trebuia. O avea în ochi. O știa și ea.

Neputința mea s-ar fi transformat în vreun fel de afirmație politică. Incapacitatea mea se va traduce ca o pată pe coroana daraki.

Mă întrebam cât de mult ar trebui să-i pese unei zeități de ceea ce au de comentat supușii ei.

Dar astea erau întrebări naive. Prințul nu avea nevoie de supușii lui ca să supraviețuiască, dar avea nevoie de ei ca să fie o parte din ceea ce devenise prin ei.

--Nu te voi prezenta în fața curții, nu încă.

Nu în mod oficial. Neoficial, lumea asta mă urmărise din umbre de când trasem prima șuviță de păr din capul mamei, rupsem o zbieretură ce tăiase prin materialitatea Vinegrei.

--Înțeleg.

Avea tocuri roși în picioare. Stătea picior peste picior într-o formâ umană. Era bizar să o văd așa. Îi simțeam darakiul învârtindu-se pe sub piele. Era de parcă purta o mască bătută în rubine. Era atât de tentant să o ating, dar de cum m-aș fi apropiat aș fi pierdut mai mult de cât un deget.

--Când mă voi putea întoarce?

La Vinegra. Verdele pe care începusem să-l răsucesc între degete începuse să se simtă din ce în ce mai cald. Eliberasem tivul, descleștându-mi degetele și îndreptându-mă din spate.

Îmi privise fiecare mișcare. Mă înroșisem în obraji.

Își dăduse mâna de la bărbie:

--Aș putea să-ți leg natura. Ai vrea asta?

--Nu.

Ridicase din sprâncene.

--Un răspuns rapid.

Dacă toată viața mea am fost de fapt un daraki ce nu se dezvoltase, ce avea să-mi facă anularea acelor trăsături care mă făceau distinctă de oameni? Mă vor umaniza? Sau mă vor distruge? Voi cădea ca un castel de nisip?

--E putere. Să fiu daraki într-o lume ruptă între oameni și bahiri. Sunt un element de surpriză.

Își plescăi buzele. Mi-era indiferent ce credea de răspunsul meu. Nu ea a fost cea care plonjase spre moarte acum câteva momente.

--Surprizele pot să fie și dezavantaje, să știi. Rareori oamenii nu au distrus ceva de care se temeau, iar tu, tu ai putea deveni cap de listă ridicol de ușor.

Nu ar fi trebuit să pun întrebarea, dar deja se formulase și se lansase înainte de a putea să-i pun vreo stăvilire, spusem printre buze:

--Iar bahirii?

Zâmbise. Știa la cine mă refeream.

--Prințul pare să-ți aibă spatele și interesul. Pare să-i pese.

Se învârtise în șezut și își clincăi unghiile.

--Nu de el întrebasem.

Continuase fără să mă ia în seamă.

--Nu-mi place ce-ți face. Îți dă idei nebunatice. Știi că ai putea să mori dacă toată treaba cu zeitatea nu-ți iese.

Ridicasem din umeri. Greșeală, mare având în vedere că asta îmi provocase aripile să se miște. Durerea era spasmodică.

--Moartea este o certitudine.

Reușisem să scot printre dinți încleștați.

--Mhh.

Spuse fără să mai adauge ceva concret.

--Nu?

Forțasem nota.

Zâmbise. O pădure de colți.

--Ne vedem pe data viitoare. Te rog mai fă niște exerciții de zbor între timp.

Iar cu asta mă împinse de burtă și ceea ce păruse să fie podea se surpase. Sângele începuse să mi se urce în cap și să-mi zbiere în urechi la gândul că va trebui să-mi forțez corpul să lupte din nou între viață și moarte.

Dar de data asta nu mai era o tornadă de aer pe care trebuia să o manevrez. Eram pe pluș, eram cu un picior pe ce—

--Tu?

Bahira de la vals, cea cu inelul, cea cu ducatul se ridicase de la măsuța ei de scris. Avea ochii holbați. De pe scaunul din fața ei preoteasa Salvia se ridicase ca arsă privindu-mă.

Eram în mijlocul canapelei de pluș, cu jumătate de draperie în poală, cu fuste rupet și trase. Îmi trasem glasul.

--AAH, consoartă, ah, nu, doamna mea..ah, Valeriana!

Bâlbâise preoteasa până dăduse de răspunsul final într-o fervoare care-i ascuți vocea într-atât.

--Cu ce vă pot fi de folos, doamna mea?

Bahira era mai abținută, în ton, în gesturi. De parcă i s-a schimbat o viață întreagă de ultima dată când ma văzut-o.

--Ce faceți aici?

Bahira nu bătuse nicio geană în uimire. Preoteasa murumurase:

--Prințul mi-a comandat să vin aici.

Eram la palat. Trebuia să fim la palat. Trag draperia la o parte de pe mine. Aruncasem o privire la starea proastă în care se afla fereastra. Bahira se apropiase și ridicase de pe jos suportul de lemn de care erau ținute perdelele. Îl împinse mai departe. Îmi întinse o palmă larg deschisă, să mă ajute să ies din înecul de perne și material. Am acceptat și cu o forță de care nu o credeam în stare m-a tras înainte. Ajunsesem pe două picioare.

--Ce făceați acolo?

Bahira răspunse prompt:

--Majestatea sa m-a delegat cu însemnatul tuturor care intră în palat sub însemnul de gazde și găzduirea lor în camerele afiliate suitei princiare.

Chiar așa? Trebuia să fie ceva ce bătea mai mult decât la ochi cu ea, dacă Leviantul a vrut să o țină aproape. Nu făcea astfel de mișcări din întâmplare.

--Unde este Prințul?

Îmi încercasem o lovitură în întuneric. Slabe șanse să știe, deja mă îndreptasem spre ușă.

--Majestatea sa stă pe verandă împreună cu ducele și ducea de Duvnir.

În numele tuturor zeilor!!

//16.54; 04.07.2020//