O Domnie Însângerată (completă)

Ante postulare

,,Moștenitoarea", aproape că era o jignire, date fiind circumstanțele în care mă aflam.

--Mi-a plăcut mult de Iulia.

Mă întorsesem înspre pictura care îmi atrăsese atenția. Mara-daraki era lângă mine. Dacă îmi deschideam pumnul și-mi întindeam degetele îndeajuns aș fi putut să-i ating solzii. Respiram printre dinți, atât de aproape cât era, era greu să-i pot suporta imensitatea. Era ca un gol ce bătea în timpanele mele, ceva care știam că mă face să vibrez, dar nu puteam să-i dau un nume sau să o definesc. Ceva care dacă s-ar întoarce împotriva mea nici nu aș fi avut un nume pe care să-l blestem printre dinți când ultimele clipe din viață mi-ar fi fost răpite sub greutatea ei.

Buzele i se întinseră într-un zâmbet. O rană pe o față care provoca lacrimi de adorație.

--Avea spirit în ea. Agilă. Toți copiii au fost, hmmm agili, dar ea, ea putea să vadă mai departe de ochi. Avea o intuiție aproape străină de mine.

Lăsă un râset sec și rece care păru să-mi fi ars toată suprafața pielii.

--De n-aș fi știut mai bine, aș fi zis că nu era a mea.

Nu îndrăznisem să-mi ridic ochii înspre ea, pentru a-mi confirma unda de mândrie care îi inundaseră puținele cuvinte. Îmi ținusem ochii țintuiți pe tablou. Felul în care părul albastru se încolăcea sub casca cu zimți, în curba brațului antrenat în luptă se susținea avântul cuiva care avea ceva de pierdut. Ochii îi sclipeau și gura îi era contorsionată într-un răget furat de furoarea luptei.

Oare eu cum voi apărea? Cu armură ? Mă va pune într-o ramă?

--De ce?

Întrebasem cu buze uscat, cu respirația în treierată.

--Pentru că a știut să se ferească de mine la timpul potrivit.

Iar cu aceste cuvinte se îndepărtase de mine, lăsând între noi un spațiu ce brusc torcea a zimți de răcoare.

Avea mâinile la spate, forma pe care o adoptase era mai îmblânzită. Aripile nu îi mai erau întinse deasupra capului, solzii se transformaseră în piele fină de om, ochii încetaseră să-i strălucească în acel fel în care amintea de o fiară gata să sară.

Purtase forma divină pentru mine sau pentru Prinț? Știa că Prințul se va teleporta odată cu mine? De asta ne întâmpinase pe un tron celest ca o regină gata să sfarme podeaua la o bătaie din sceptrul ei?

--Vom începe cu lucruri simple. Mai întâi, trebuie să știi că nu ești un hibrid între om și daraki. O confuzie pe care sper cu tot dinadinsul că Obusus și urmăritorii lui o vor face.

Subestimarea era una dintre tehnicile defensive cele mai urâte de către contele de Duvnir. Averea și puterea pe care o adunase și o expuse în văzul tuturor de-a lungul timpului stătea ca martor.

--Când l-am conceput pe tatăl tău, i-am dăruit o formă care să imite corpul băștinașilor din Vinegra. Coincidență sau nu, forma seamănă cu chipul pe care poate să-l ia un daraki când își regenerează substanța, atunci când își amorțește puterile. Forma pe care tu o numești umană este de fapt forma pe care o iei când îți pui puterile sub ,,odihnă", să zicem că acesta ar fi un termen potrivit; ,,odihnă".

--Iar când împlinisem o vârstă corpul decise că e de ajuns cu toată odihna asta?

--Nu-mi lua cuvintele peste picior.

Îmi presasem buzele într-o linie fină.

--Într-un fel. Un alt motiv ar putea să fi fost proximitatea pe care o aveai față de Prinț. El—el nu e numai bahir.

Ce vrea să însemne asta?? Dar nu continuă, pentru că schimbase repede subiectul. Cum? Prin a-mi lua podeaua de sub picioare și a mă lăsa să cad în gol.

Inima îmi bubuia atât de tare în piept, amenința să-mi spargă timpanele. Brațele îmi erau tăiate de curentul aspru care mă lovea în plină cădere, nu primeam destul aer în plămâni deși aveam gura larg deschisă.

Aripi! Am aripi!

De parcă uitasem că am picioare într-un maraton. Dar cădeam pe spate și nu puteam să le deschid. Nu aveam putere destulă în mușchii neantrenați care-mi țineau aripile pentru a le forța să se deschidă împotriva curentului. Cu o mișcare care știu că îmi va costa zile întregi de umblat îmi strâng picioarele la piept. Amețeam atât de tare încât ultimele secunde deveniseră blurate.

Odată ce picioarele mi-au fost trase peste burtă, centrul de greutate mi se schimbase, îndeajuns cât o lamă de aer să pătrundă sub valul aripii stângi și umăr. A fost îndeajuns cât să mi se umfle întreaga aripa sub pala de curent. Deschiderea a fost atât de forțată și de bruscă încât se simțise de parcă un uriaș mă prinse de vârful aripii ciupindu-mă cu două degete într-o smucitură cu arcul brațului.

Nu știu dacă mai avuse putere să las un strigăt când tunelul de aer îmi invadase fiecare orificiu și mă trase în spate cu așa o putere de puteam să-mi imaginez pielea fină dintre oasele fine ale aripii cum sunt desicate, rupte, contorsionate.

Reușisem să-mi deschid ochii la timp cât să văd solul și să aproximez cât mai aveam până ajungeam să mă strivesc de el.

Nu voiam să ajung într-un tablou. Gândul îmi bătea în zig-zag în pereții craniului. Iar revolta, scârba și furia mă aprinseră îndeajuns cât să-mi întind din nou brațele în lateral, o mișcare pe care o simțeam de parcă carne mi se trăgea de pe os. Dar mai oprise din pala de vânt care îmi ataca aripile și îmi forța corpul să se încline la un astfel de unchi care îmi permise să dau măcar o bătaie din aripi. Una, două, atât. Cu o lovitură de parcă însuși lumea crăpa într-o nebuloasă mă auzisem lovind solul.

--Dezamăgitor. Avem mult de lucrat, scumpo.

Era ce auzisem într-o ceață și un cor de nervuri ce-și cântau-urlau durerea.

//24.06.20202; 11.30//