O Domnie Însângerată (completă)

17. Discuțiile din umbre

--Îl vezi? Ridică-te puțin pe vârfuri. Îl vezi, acum? E cel care stă în picioare. Cel cu masca încrustată cu diamante negre.

Un suspin şi un chițăit veni din gura fetelor

--Oh, da, îl văd, şi ce mai imagine, uite ciupeşte-mă, cred că visez.

Fata ce chițcăi îşi întinse brațul încărcat cu brățări în fața prietenei sale ce avea trăsăturile unui bahir nobil.

Fata bahir o împunse cu vârful cozii pe podul palmei destul de adânc cât să o facă pe fata umană să trăsalte.

--Ce faci?

O altă voce îmi întrerupese spectacolul.
Îmi pun un deget la gură în semn de tăcere. Venea din spatele meu.

--Vrei să mă ignori întreaga seară?

De data asta vocea îi era destul de puternică cât să fie auzită de fete peste orchestra ce cânta în sala de vals.

Ochii lor iscoditori se îndreaptară spre stâlpul de care eram sprijinită şi parțial învelită în umbră.

Fețele lor se înroşiră de cum păseşisem în lumină şi ochii lor îmi prinseră trăsăturile.

--Binecuvântată fie consoarta regală.

Mă salutară cu o reverență spusă la comandă. Nu erau prea încâtate să mă vadă.

Îmi înclin capul spre ele zâmbind cuminte de parcă aş fi uitat că acum un an concuram pentru titulatura de consoartă, împreună cu alte şaptesprezece fete. Fata om era una dintre ele.

Monaco persistă să fie iritabil şi se făcuse observat şi el, dintre umbre.

--Doamnelor, o seară încântătoare, nu-i aşă?

Ochii lor se proptiră peste Monaco care avea cămaşa desfăcută şi părul răvăşit.

Monaco care părea să fi stat cu mine în umbra coloanei în tot acest timp. Ca doi porumbei ascunzându-și iubirea pe la spate.

Îmi trecusem mâna peste masca mea.
Purtam masca ce mi-a fost dăruită în ziua nunții ceea ce nu mă face greu de recunoscut. Nu erau chiar aşa de mulți cei care îşi permiteau rubine vişinii şi negre încrustate în însemnele distinctive ale casei regale.

Mai mulți oaspeți se opresc din discuțiile lor ca să ne acordă nouă atenție.

Fetele aleg să zâmbească cu dinți. O reverență şi îşi întorc spatele.

Din colțul ochiului îl văd pe Leviant la balcon. E aşezat în jilțul său. Din locul său cuprinde întreaga sala dintr-o singură privire. Feris Gasdard e aplecat şi îi şopteşte ceva la ureche.

--Ani de prietenie şi cu asta mă răsplăteşti?

Monaco vruse să îmi prindă brațul, dar aveam atenția concentrată pe el, destul cât să mă dau din calea lui la timp. Se împiedicase. Îi vorbisem privindu-i forma chircită în fața mea.

--Du-te acasă şi culcă-te înainte de a face ceva stupid. Un sfat bun. Uite asta primeşti după ani de prietenie. Un sfat care te-ar ține în viață dacă l-ai primi.

Îi spusem, deşi nu ştiu cât aude din el.
Monaco îşi bulbucă ochii maronii spre mine. Prinsese gura unei sticle ce o legăna între două degete şi luă încă o înghițitură bună din ea.

--Ce îmi faci, Eli. Uite unde am ajuns, uite ce îmi faci, Eli!

--Nu mă numi aşa. Du-te acasă, Monaco.

Îşi şterse saliva ce îi cădea de pe bărbie cu dosul mânecii.

--Nesuferitul vrea să te ia în război. Vrea să te ducă în Est. Numai ca să îndeplinească profeția aia tâmpită. Numai să îți folosească soldații. Eli, eu nu ți-aş fi cerut niciodată aşa ceva. Eu nu te-aş fi cărat într-un război. Eu te iubesc pur și simplu.

Îl trasem de braț într-un culoar secundar. Cum trec printr-un grup adunat la ieşirea din sala de vals mai aruncasem o privire spre balcon.

Înghițisem în sec când nu văzusem urmă de Leviant.

E senzația aceea de a fi singură, noaptea, pe o stradă părăsită şi tocmai afli că un zeu al morții a fost eliberat. E senzația că orice ai face e de prisos, iar inevitabilul e că te va prinde şi îți va smulge sufletul.

Îl izbesc pe Monaco cu spatele de peretele culoarului poate cu mai multă forță decât e necesar.
Dar ce să fac? Prințul mă face să fiu puțin agitată.

--Monaco, balul ăsta e în cinstea surorilor mele nemăritate.

Accentuez cuvântul ,,nemăritate" atât de mult încât mă face să sun ca un negustor lângă marfa lui.
Hei, uite ce peşte bun am, ia-l pe tot.

--Sunt doisprezece. Sunt sigură că ți-ai putea alege o pereche numai bună dintre ele.

--Dar eu te vreau pe tine, Eli!

Asta devenea deja ridicol. Monaco îşi trântise sticla de podea.

Cioburile se împrăştiară peste mozaicul intricat de la picioarle noastre.

Îl lovesc peste ceafă.

--Ai face bine să aduni cioburile astea. Nu vreau ca servitorii să-şi taie mâinile numai pentru că suferi tu de idoțienie.

Un râset batjocoritor scutură încăperea. Lumina lămpilor tremura de parcă un fuior le mângâiase în trecere.

Din instict mi-am întors spatele spre peretele cel mai apropiat. Paşii Leviantului mi-erau prea bine cunoscuți.

Pietrele negre luceau. Zâmbetul ce tăia se simțea mai mult decât se vedea. Ochii lui verzi erau fântâni în abis.

Monaco se prinsese cu mâinile de perete încercând să-şi mențină cât de cât echilibru.

--Prințe!

Şi înfricoşat şi pe jumătate beat, Monaco tot îi arăta respect. Genul ăsta de putere avea Leviantul.

Te făcea să-ți doreşti numai să te arunci în genunchi în fața lui şi să-i areți prețuirea ta.

--Balul nu e aici. Ce faci aici cu el?

Îmi deschid fața în uimire, dar mă adun.

--Uite cine s-a gândit să coboare de la balcon şi să mă verifice. Foarte frumos, Rapunzel.

Nu ştiu ce era în mine când am spus ce am spus, dat pot să jur că picioarele mele aproape mă implorau să o iau la fugă.

--Să te verific? Nu te flata. Am slujnici care îmi pot raporta locația ta la orice punct în spațiu și timp.

Răspunsul lui scurt şi sec fu dat în distanța pe care i-o luă să ajungă lângă mine. Comentariul meu sarcastic îl ignorase complet.

--Atunci de ce eşti aici?

Licăritul lămpilor încetă. Aerul înghețase. Până şi sughițurile lui Monaco încetară in timpul în care Leviantul anunțase:

--Contele de Surser e mort. Unchiul tău, a fost găsit mort.