O Domnie Însângerată (completă)

Electrifiant de terifiant

Aveam sânge și nisip printre măsele. Pietriș ce-mi zgâria smalțul măselelor, plutind în saliva grețos de îndulcită. Îmi trag eșarfa peste gură. Vântul sulfa printer casele șterse de rafalele furtunii de nisip de ieri. Praful încă plutea la suprafața străzilor, în nori denși.

Veneam de la Arenă. Fusesem câștigătoare. Avusesem noroc. Lăsaseră o creatură liberă în Arenă. Eram obișnuită cu ele. Cu modul heratic și imprevizibil prin care atacau, distrugând orice le cădea în cale cum strângeau și-și treceau dinții și ghearele în orice părea să aibă carne și căldură. Erau animale fără minte, iar asta le făcea nespus de periculoase. Mulțimea pariaseră pe mine. Mai exact, pe capul meu. Mă voiau moartă. Nimic personal. Doar afaceri de pariuri. Cei drept și eu aș fi pariat pe creatură. Pe monstru. Avea un corp cu opt picioare păroase ca de tarantula, colți de tigru și gheare lungi de urs cu cinci capete de vipere din care scuipau jeturi de venin.

Aveam la mine un paloș scurt, cu lama cât un antebraț și sabia cu două tăișuri. Mai aveam dureri în brat, iar sabia mă obosea repede. Plus eram o fată de cincisprezece ani care nu avea cicatrici pe față. Cei mai mulți au pariat că o să fiu moartă în primii doi pași pe care îi fac în arena, iar poarta de fier se va închide după mine.

Mama nu fusese în tribună. Nu știu de ce mă așteptasem să o văd acolo, dar îmi întorsesem capul spre locul ei. În acel moment una dintre picioarele creaturii îmi tăiase vesta de piele și-mi atinse pielea spatelui până la oase. Sângerasem. Mulțimea se ridicase în picioare exaltată. Nimic ca o luptă spre o moarte înceată și dureroasă. Aproape că și eu auzeam aurul lovind fundul vaselor de pariuri.

Eram rapidă. Nu ca un bahir de rapidă, dar destul de rapidă față de restul colegilor mei din antrenamentele umane. Slăbiciunea creaturii stătuse în sânge. Se opries, ezitase din a-mi oferi o lovitură mortal, pentru a-și înfige ghearele în coapsa mea, a mă pune la pământ și a picura venin acolo unde mă lovise pe spate. Îmi auzeam pielea șuroind. Acidul veninului va lucre repede. Mă va paraliza. Fir-ar. Știam ce aveam de făcut și atunci murmurasem câteva rugăciuni de mulțumire zeilor că mama nu era aici să vadă ce aveam de gând să fac. Detesta perversitățile de genul.

Mi-am chemat focul din mine. NU, nu ca ceva putere ce stătea adânc ascunsă în mine,nu. Energia aceea ce-mi acoperea pielea, care-mi circula corpul și pe care trebuia să o eliberez din când în când ca să nu înebunesc de la presiune. Mi-am frecat cu putere palma de nisip. Scântei. Mă învârt, carne mi se rupe din tendon. Strâng din dinți. Îmi scot paloșul și-mi tai palma. Mai mult sânge. Știam. Dacă nu îmi reușea, mișcarea aveam să mor acolo și atunci. Sângele îmi atinge lama. La fel cum am învățat să mă țin dreaptă pe două picioare, la fel cum am învățat să-mi mișc buzele ca să formez cuvinte, la fel cum îmi încleștez posterierorul și-l eliberez pentru a mă ușura, la fel știu cum să-mi command electricitatea ce mă învăluie. Eram mult prea mica să-mi mai amitesc cum am învățat să o mânuiesc, dar o făceam, iar asta îmi era de ajuns.

Lama zbârnâie. Sângele se coagulează. Adună în el, zimții de electricitate și vibrează în palma mea. Tai primul cap, gât retezat căzut, următorul și următorul apoi înfing lama adânc în burta creaturii. Mâzgă verzuie se împrăștie, mă împroașcă, încă are viață în el. Curentul de lectricitate sare prin mâzgă și mă lasă să ajung la creatură. Nu cu mâinile, nu cu pielea, nu o ating, dar o simt. Strâng cu putere. Sângele I se pompează prea tare prea repede.

Explodase. Într-o fâtână arteziană de măruntaie și verde maroniu. Mă ridic dintre rămășițe. Mi-era frig. Pierdeam sânge. Mult și repede. Mă târâi spre poarta Arenei, care își ridică gratiile încet.

Liniște. Apoi țipete și înjurături. Huiduieli. Nu ar fi trebuit să pot umbla. Nu ar fi trebuit să ies în două picioare din Arenă. Eram o fată umană de cincisprezece ani, până la urmă.

Mi-am lăsat sacul cu monede de aur, să-mi cadă în brațe. Norul de praf părea să se risipească acolo unde se auzeau voci. M-am oprit. Îmi pulsau bandajele pe mine. Mă usturau. Miroseam a fum. Mama o să știe că mi-am folosit focul. Nu-I place. Spune că e o pervesiune să-l foloesc pentru că e un dar de la zeii dragoni, ce mi l-au dat pentru a-I sluji pe ei și nu foloaele mele.

--Cei ce aud cuvântul lor văd aud Adevărul, iar graiul lor este pur. Ridicați-vă oameni spre zeii ce i-ați uitat!

Erau o mulțime de oameni strânși într-o fundătură de străduță secundară. Voce ace predica îi aparținea unei femei ridicată pe un scaun ruginit de fier. Avea mâinile larg deschise spre cerul albastru. Ciudat. Praful părea să ocolească porțiunea asta, iar ochii nu mă usturau și nici nu-mi lăcrimeau. Puteam vedea clar în jurul meu. Oamenii în haine colorate, prăfuite și refolosite, în picioarele goale și cu ochii mari urmărind mișcările femeii de pe scaun. Mulți păreau să se adăpostească de furtuna din jur mai mult decât să asculte prelegerea femeii. Bula de aer curat îi aduna la un loc.

--Am uita de Zeii Dragoni!

Mă apropiasem mai mult în mulțime. Eram obosită și curioasă. Nu auzeai în fiecare zi pe cineva vorbind liber despre dragoni. Erau un subiect tabu. Interzis cu desăvârșire la curtea regală. Coroana vinegrei recunoștea un zeu și numai unul, măritul și preamăritul Obusus.

--Noi, oamenii, cei ce rămânem prada celor fără căldură! Reci pe vecie! Focul dragonilor ne proteja atunci când nu uitasem ruga lor! Dragoni cu aripi mari ce acoperă în zborul lor orașe întregi, iar strigătul lor cutremură deșertul!

Oamenii vorbesc între ei, puțini o privesc. Se mișcă de parcă aerul o alină. Își ridică brațele de parcă e gata să-și ia zborul. Haina de satin albastru i se ridică la cea mai ușoară pală de vânt descoperind piele arămie, picioare musculoase și brațe lucrate. O brățară lată de un metal lucitor îi prindea haina de gât.

--Dragonii ne-au dat focul! Nu Obusus! Obusus nu e zeul nostru ci al lor, al bahirilor.

Femeia scuipă la picioarele mele. Ajunsesem atât de aproape de ea, că eram prima în rândul care o înconjura.

Își ridică privirea, iar ochii ei îi prind pe ai mei.

Oh, nu, m-am holbat prea mult. Își ridică brațul în direcția mea. Muțimea în jurul meu începe să se agite. Îmi trag gluga mai bine peste cap. Marginea ei îmi atingea începutul nasului. Mi-am prins mai bine sacul cu monede. Câștigul meu din lupta aceea de la Arenă.

--Tu! Tu nu ești de aici! Tu nu ne aparți! Tu zbori departe! Tu ești străină. Tu zbori departe. Tu ai destin și soarte.

Mă retrăgeam aproape fugind. Prea multe priviri se îndreptau spre mine. Șoapte. Brusc interesați de ceea ce se întâmpla în jurul lor.

Un braț mă înfășcă din mulțime și mă trase în norul de praf. Clipsesc des. E una dintre surori. Mă privește fără să spună ceva. Își ține degetele strânse în jurul brașului sănătos.

--Mama te așteaptă.

Eram în întârziere. Eram atât de întârziată încât mama trimise una dintre surori după mine. Voi avea ncazuri.

Sora nu spune mai multe. Se întoarce pe călcâie și se afundă în praful ridicat pe stradă. Îmi grăbisem șchiopătatul să țin pasul cu ea. Simțeam în ceafă priviri pe care nu îndrăzneam să mă întorc să le confrunt, atunci.