O Domnie Însângerată (completă)

Pulbere de țurțuri

Stă picior peste picior. Tapițeria purpurie o îmbrățișează în scaunul cu mânere largi și șezut jos. Are degetele împleticite, palmele prinse în poală. Mă privește fără vreo expresie pe față. Nu-i pot citit mima.

Mă iau toate frigurile. Vânătăi în locuri pe care nici măcar nu le credeam posibile să le am pulsează la viață, de parcă ar vrea toate organele mele să o ia la goană în direcții opuse. Tot ce mă ține întreagă sunt câteva bandaje puse corect și două scaune tapițate unite într-o improvizație de canapea.

Nu știu de cât timp stătusem amândouă în aceeași încăpere pentru că era aici când m-am trezit. Nu am întrebat-o ce caută aici pentru că nu am deschis gura să spun vreun cuvânt de atunci. Nu am să fiu eu nebuna satului care îndrăznește să deschidă gura înaintea Hussei Daraki!

Nu era de parcă tânjeam după conversație. Profitam de liniște ca să-mi aud propria respirație. Încercam să mă conving cumva că nu am murit încă și  că rănile nu erau chiar atât de grave.

--Nu-l poți omorî pe zeul Obusus.

Îmi ridic privirea de pe brațul bandajat spre ea. Să spun că mă luase prin surprindere ar fi fost o diminuare a adevăratului efect pe care l-a avut vocea ei. Un pluton care traversează o pădure uscată în miez de iarnă s-ar fi simțit mai protejat de îngheț.

Continuă, văzând că mă holbez în continuare la ea:

--Există mai multe impedimente, dar cele care ne interesează sunt de natură legală. Au fost semnate mai multe pacte care au făcut uciderea între case destul de obositoare.

Obositoare?

--Credeți că am putere îndeajuns să-l omor, dacă erh..., nu ar fi fost aceste impedimente?

Șarpele curgând în râul nu era la fel de alunecos precum buzele ei ridicate.

--Nu, nu.

Își drese vocea și își trecu două degete peste mânerul de catifea. Clipesc des, mă aplec cât mă țin oasele, să fiu sigură că ceea ce văd este chiar o urmă de pojghiță acolo unde degetele îi făceau cercuri peste materialul textil.

--Poate dacă ajungi să-ți vezi primul mileniu,vei avea o șansă. Acum, ar fi doar o înscriere la suicid. Ceea ce ne aduce la subiectul ce mă preocupa, într-adevăr, ce cauți aici?

Dacă zice ,,aici" înseamnă că încă suntem în palatul lui Obusus? Nu de alta, dar camera unde ne aflam nu semăna cu sala tronului. Era atât de luminată încât îmi iradia retina. Peste tot strălucea un galben,un roșu și un portocaliu. Tapițeria scaunelelor era singura care ieșea din decorul în sincron.

Care a fost planul meu? Planul meu ingenios? Înafară că am fugit din palat, am spart o petrecere a oamenilor de pe malul râului, am băut până în crăpat de zori și am dat buzna în templul lui Obusus?

Ca mai apoi să ajung să fiu salvată de cine altcineva de cât figura către care familia Duvnir s-a închinat de când mă știu?! Mă învârt în cercuri, ce par să evolueze în propria lor versiune de coșmar. Fan-super-tastic.

--Ducele de Duvnir m-a renegat-

Nu mă lasă să termin.

--Desigur. Ai fost marcată de Obusus. Să te recunoască în continuare ca moștenitoare ar fi fost o ofensă adusă mie și a tot ceea ce reprezintă împărăția daraki. Continuă.

De ce mai e aici dacă existența noii mele versiuni îi aduce atâtea nefaste?

--Ce loc mai este în lume pentru mine dacă nu mai sunt un Duvnir? Tot ce sunt i se datorează casei Duvnir. Odată ce voi fi oficial renegată nu voi mai avea unde să mă ascund de dușmanii care așteptau un moment ca acesta toată viața lor.

--Din câte știu ai un frate undeva prin lumea despre care vorbești, nu?

Radek. Fața lui mi se aprinse în fața ochilor, iar un val de aprehensiune mă pododii. Radek nu știa ce s-a întâmplat. Asta numai dacă spionii lui au ajuns la timp să-i raporteze, înainte de fuga mea. Da, Radek m-ar primi, aș putea să-l ajut să conducă piața neagră. Printre atâția criminali îmi voi găsi și eu de lucru.

--Văd că ai întrevăzut o lumină de speranță. Desigur, atât de nesăbuit din partea ta să crezi că ai pierdut războiul cu o luptă pierdută.

Auzeam un clinchet de râset în glasul ei sau citeam greșit întreaga conversație?

--Încă nu mi-ai zis de ce ai venit la zeul Obusus în audiență.

Spune-i acum zeității care deține în palme familia ta și care poate stinge planete la fel de ușor pre cum le formează, că urma să-i ceri lui Obusus să te facă bahir. Nu va vedea deloc semnul acesta ca pe o trădare. Deloc.

Îndrăznesc să mai arunc o prvire spre ochii ei. Știa. Știa de ce venisem.

Oftă adânc, iar odată cu ea părea că întregi văi se ridică și se destramă.

Își duse degetele, încă cu urme de gheață la vârfuri, sub bărbie.

--Vei avea de antrenament. Să-ți blochez natura nu mai este o opțiune. Va trebui să fii învățată să zbori, etica de la curte. Să înțeleg că de Duvnir s-au ocupat să te învețe limbajul daraki? Scrierea?

Dau din cap în semn de ,,da".

--Bun, e un început. Cât de bine poți să stăpânești o flacără?

--Pot să aprind lumânări.

--Poți să le și stingi? Fără să le atingi?

--Nu.

Mi se înroșiseră obrajii atât de puternic încât păreau că ei vor lua combustie din orice moment.

--E un început.

Dar o spuse privind în gol, vizibil absentă la transfixia care se producea în mine.

--Am fost la Obusus pentru că am vrut să negociez cu el. Am vrut să-mi dea ceva cu care să mă pot întoarce acasă. Să mă primească.

Nu trebuia să specific a cui benevolență voiam să o cumpăr.

--Nu. Îmi pare rău, dar acolo nu te vei mai putea întoarce. Este riscant numai că te las să trăiești în continuare.

Cred că citise ceva pe fața mea pentru că își lăsă vocea să cadă pe un ton mai blând:

--Sunt lucruri peste care nu putem trece. Cel puțin, nu acum. Țin la tine, Liga. Nu trebuie să uiți asta. Vreodată! Tocmai asta te face să fii o slăbiciune pentru mine, una pe care alții ar vrea să o exploateze cu tot înadinsul. E important să știi, chiar dacă voi fi alături de tine, nu încerca să-ți întinzi plapuma mai mult decât te încape, nu-mi forța mâna. Nu mă mai pune în poziția în care să-mi găsesc propriul sânge că se prostește în fața altuia!

Acum era nervosă. Era și vocea ridicată un indice, dar mai mult mă înștiințase de acest aspect stratul consistent de gheață dintre mine și Ea.

Își duse mâna la gât. Îți desprinse un lănțișor simplu, părea din aur, nu avea nici un alt simbol pe el, nici o altă formă care să-l facă în vreun fel bătător la ochi.

Nu voiam să-l accept. Nu voiam să am o zgardă la gât prin care să știe mereu unde mă aflam.

Mi-l întinde. Îmi vede ezitarea. Sprâncenele i se unesc într-o încruntătură care numai de bine nu zicea.

Se ridică de pe scaun. Oh, oh, oh.

Cu pașii ei, gheața se topește în jurui, cu un sfârâit ce ridică aburi, de parcă întreaga imagine nu era deja destul de înfricoșătoare.

Îmi iau postura corectă de pradă încolțită și încerc să stau cât mai nemișcată, să fac cât mai puțin zgomot. Îmi pune lănțișorul la gât.

--Te va ajuta să formezi portaluri. Vei avea o oră fixă cu mine în fiecare săptămână, oriunde ai fi, lănțișorul acesta îmi va asigura că vei transportată în palatul meu pentru a-ți începe antrenamentele.

Mă prinse de umăr. Eram așa de amorțită că nu o simțeam. Ori amorțită ori cuprinsă de teroare care nu mă lăsa să sesizez prea mult din ceea ce avea loc în juru-mi.