O Domnie Însângerată (completă)

Speranța acordată

Motanul dispăruse. Zgârieturi pe marmură lăsase în urma lui. Sunetele treziseră fiorii din memoriile creaturilor ce se urcau pe stâlpi și dărâmau case întregi în graba lor de a mă ajunge.

--Val?

--Nu mă atinge.

Îi făcusem semn. Îmi ținusem palmele larg deschise înaintea mea. Îmi întinsem picioarele înainte să mă asigur că distanța dintre noi nu se va micșora. Tremuram foarte tare. Îmi dârdâiau dinții. Mă sprijinisem de soclu.

--Ați reușit?

Întrebase el înainte ca podeaua să prindă un strat subțire de gheață. Se întinse dinspre tălpile mele adunate și se năpustise înspre el. Înainte să ajungă la el coaja de gheață își lovise pumnul în masa de marmură. Pusese destulă forță cât să facă o gaură în podea. Gheața nu mai înaintase înspre el. Se adunase în gaură, flămândă să o ocupe.

Dârdâiam atât de tare că dacă mi-aș fi lăsat limba să cadă între dinți mi-aș fi retezat-o din greșeală.

--Gheață? Nu mă așteptam.

Spuse și eu mă încruntasem. Frumoasă remarcă. Eu una nici nu aveam vreo așteptare.

--Nu- nu- nu e dddde la mmmine.

O spusesem tremurând. Strănutasem. Un sloi de gheață căzusem între picioarele mele adunate.

--Nnnu mmai cccontează.

Am răspuns când își arcuise o sprânceană cu privirea clar îndreptată spre țurțure.

--E bine. Nu contează ce divinitate ai. E totul bine atât timp cât nimic din tine nu a fost afectat.

Un val de panică mă prinsese de gât. Simțeam cum ochii mi se lărgiră în față. De unde știam că eram înregul și că nimic nu a fost defectat?!

--Va trebui totuși să ne întoarcem acasă, acum.

--Nnu ppot.

Cum să merg așa? Cine știe câte victime am să fac! În camera zeilor aveam o vagă senzație că puterile îmi erau legate. Existau o grămadă de scuturi de protecție puse în jurul Consiliului pentru a împiedica vreun zeu cu intenție malevolentă de a se manifesta. Nu puteam să prevăd ce aveam să fac dacă aș fi fost lăsată să calc în lume.

Nu se întâmplase chiar atât de demult să fi ars întreaga cameră în care dormeam. Ce fel de catastrofă aș fi putut provoca? Să îngheț oameni?

--Ai nevoie de exercițiu, atâta tot.

Acum suna ca Hussa-Daraki. Mârâisem înspre el. Își suflecase mânecile până la coate. Nu rupse contactul vizual cu mine pentru nici un moment.

--Îmi voi întinde mâna. Mă vei prinde de palmă.

--Nnnu!

Am să-l îngheț. Apoi ce?! Ce voi face dacă el pățește ceva.

I se împletiseră buzele într-un zâmbet subțire.

--Acordă-mi puțin mai multă încrede. Voi fi bine. Prinde-mă de mână, te rog.

Se lăsase într-un genunchi pentru a fi mai aproape de mine. Voisem să-l împing la o parte, să nu se lase pe pojnița de gheață, dar când genunchiul lui atinse marmura gheața se risipise din jurul său. Se trase cu un centimentru. Nu se topise. Prințul nu avea foc în el ca să poată să topească ceva. L-aș fi simțit când eram daraki. Inima îmi bătea nebună. Ce era el?

--Ia-mă de mână. Ne întoarcem acasă.

Dau din cap. Bine. Bine. Doar câteva clipe. Cât trebuie să ajungem înapoi în Vinegra. Am să sparg fiola cu sângele Lisei între palme, am să-l iau de mână și vom pleca amândoi de aici. Totul va fi bine.

Îmi venea să plâng. Nu puteam să plâng. Dacă îmi înghețau lacrimile pe obraji?

--Val?

Mă ridic pe vârfuri. Mă întind cu brațul. Cu cealaltă mână apuc fiola cu sânge. Gheață se urcă peste sticlă. La naiba!

Prințul e lângă mine. Îmi ia fiola. O sparge în mână. Sângele îmi picură pe piele. Apuc să-l prind de braț și ochii lui verzi și largi sunt ultimul lucru pe care apuc să-l disting în întunericul mut din jurul nostru înainte să plonjeze cu capul înainte.

Nu eram în portal. Nu așa se simțea trecerea prin portal. Nu mă puteam declara o expertă în treaba asta, dat fiind că am călătorit după voia mea maxim de două ori, dar nu așa ar fi trebuit să se simtă.

Căzusem pe un scaun tapițat. Aterizarea a fost bruscă. Îmi prinsem capul cu ambele mâini de frică să nu mă dezmembrez de la forța puternică cu care am fost propulsată.

O ușă se trântise. Mult prea repede ca să mai apuc să fac ceva de cât să stau împietrită pe loc Prințul intrase urmărit de aproape de Nicole De Șaha. Ea închise ușa în urma lor.

Prințul trecuse prin fața mea fără să-mi acorde vreo privire și se duse direct spre biroul lui. Palmele începuseră să-i pipăie suprafța. Brațele îi tremurau. Dăduse pe jos cărți adunate, foi se împrăștiaseră pe jos, declarații și acte oficiale împăinjeniseră locul.

--Hei!

Am strigat spre el. Toate acelea erau documente oficiale de primă clasă. Nu se putea comporta chiar așa cu supușii Vinegrăi.

Dar nu mă auzise. Ciudat, strigasem destul de tare. Oare numai în mintea mea? Nicole de Șaha nu intervine. Rămase proptită la ușă urmărind frenezia ce pusese stăpânire pe Prinț.

Într-un final ajunge la unul dintre sertare. Scoate un burduf. Îi deschise dopul. Lasă conținutul burdufului să i se prelingă peste buze. Bea cu sațietate. Degetele prelungi strâng pielea tăbăcită. Nu îi stă deloc în fire să fie atât de lipsit de control.

Își închide ochii pentru o clipă. Se prinde cu două degete de podul nasului. Lăsase burdul să se bălăngăne într-o mână.

--Scuză-mă.

Mi se strânse stomacul. Tonul lui purta regret îmbibat în rușine.

--Nu aveți pentru ce.

Mă întoarsem spre De Șaha. Se adresase ei! Ea se apropie de birou. El îi făcuse un semn spre scaunul de lângă mine.

--Te rog.

Se așezase unde o invitase cu o indicare din degete. Își scoase sabia care era încă în teacă și o așezase peste poalele ei.

--Vreau să încep prin a-mi oferi sabia înaintea dumneavoastră pentru serviciul prost de care am dat dovadă din momentul în care Valeriana a sărit de pe balcon și nu am putut face nimic să o opresc.

Sprâncenele mi se ridicaseră așa de tare pe frunte încât crezusem că au să-mi cadă. Îmi dusem o mână la gură. Unde eram? Eram într-o amintire? O amintire de-a Prințului?

//14.19//08.08.2020//